ACUM:
10.00
Grădina de... sunete
Lucrări integrale cunoscute din stilurile baroc-modern
Urmează: 11.55 Promo
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Ilian Gârneț la Ateneul Român

Bookmark and Share
Publicat: joi, 4 Februarie 2010 , ora 16.11
În seara zilei de 4 februarie 2010 am avut ocazia să-l ascult „pe viu” pe cel pe care în urmă cu doar câteva luni îl urmăream pe un post de televiziune francez interpretând Concertul în la minor pentru vioară și orchestră de Dmitri Șostakovici în finala prestigiosului concurs „Regina Elisabeta” de la Bruxelles.

Ilian Gârneț (foto) – căci despre el vă vorbesc – a câștigat atunci Premiul al III-lea; iată-l acum și la București, pentru a doua oară pe scena Ateneului Român (prima dată a fost în 18 august 2009, într-un concert al Orchestrei Naționale de Tineret, deja difuzat de Radio România Muzical), cântând în compania Orchestrei Filarmonicii un program atrăgător: mai întâi o versiune pentru vioară și orchestră a Sonatei a III-a „în caracter popular românesc” de Enescu și apoi strălucitoarea Fantezie „Carmen” de Franz Waxman.

Partitura de pian a Sonatei enesciene a fost orchestrată de Valentin Doni, cel care a asigurat și conducerea dirijorală. Cum a sunat? - pe alocuri mult prea încărcat (poate din cauza aparatului orchestral ce depășea cu mult dimensiunile unui ansamblu cameral), alteori – ca de exemplu în debutul părții a doua – foarte delicat și fragil, păstrând atmosfera originală a acestui moment. Au fost și clipe în care instrumetele din orchestră ce ar fi trebuit să aducă doar „culoare” au fost mult prea prezente, acoperind cu totul partitura viorii.

Ilian Gârneț - motivul pentru care în sală au fost prezenți mulți studenți de la Conservator – nu numai că nu a dezamăgit, dar îndrăznesc să spun că a electrizat publicul. Sigur că și opusurile alese – mai ales Fantezia pe teme din „Carmen” de Bizet a lui Franz Waxman – au contribuit la succesul violonistului, care a convins prin virtuozitate, bun gust, construcție inteligență a frazelor și firescul acela „mult căutat” de alții (dacă-mi permiteți expresia).

După bis – Hora staccato de Grigoraș – și pauză, în spatele meu un domn a început să fredoneze începutul Suitei „Arleziana” de Georges Bizet, dând dovadă de nerăbdare. O „Arleziană” pe care dacă aș putea-o compara cu o pictură aș spune că tușele folosite erau mult, mult prea mult îngroșate. Au cam lipsit momentele de delicatețe, dar per ansamblu s-a cântat decent și corect.
Irina Cristina Vasilescu