Invitații dialogului live din 25 mai 2020 au fost Vlad Stănculeasa - concertmaestru al Orchestrei Simfonice din Barcelona, Florin Iliescu - concertmaestru al Orchestrei Radiodifuziunii din Frankfurt și  Alexandru Mija - project manager al European Union Youth Orchestra, Orchestra de Tineret a Uniunii Europene, cu sediul la Ferrara. În format audio-video, interviul poate fi urmărit aici.

În primul rând, bun găsit tuturor! Și am să vă întreb unde vă aflați în momentul de față? Începem cu Florin.

Florin Iliescu: Eu mă aflu acum în Frankfurt.

Vlad Stănculeasa: Momentan, sunt în Italia.

Deci nu ai petrecut la Barcelona pandemia, să spunem așa!

Am avut noroc să putem să plecăm chiar înainte de închiderea totală pe care Spania a făcut-o la sfârșitul lunii martie, așa că am petrecut pandemia aici, în Italia, alături de soția mea.

Alexandru, mă bucur să te salut din această postură! În urmă cu patru ani, eram colegi aici, împreună, la Radio România Muzical. Și trebuie să recunosc că, pentru mine, serile acelea când îți trimiteam mesaje la Festivalul Enescu... vezi că trebuie să mai faci un interviu cu X, tu fiind acolo, în culise, au rămas de neuitat. Acum, tu te găsești în Italia, nu?

Alexandru Mija: Da, sunt în Italia, la Ferrara, acolo unde Orchestra de Tineret a Uniunii Europene își are sediul. Aici mi-am petrecut și pandemia.

Dialogul nostru vrea să pună în evidență tineri muzicieni excepționali. Am să vă întreb - Vlad și, apoi, Florin - când ați cântat ultima dată în România?

Vlad Stănculeasa: Ultima oară a fost chiar pe scena Sălii Radio, cu ocazia Concertului Regal din 2018. A fost un concert destul de special. Am întâlnit o orchestră foarte, foarte bine pregătită, cu multă energie, tânără, cu entuziasm și pasiune și, cred eu, a fost un concert de excepție.

Florin Iliescu, iată un nume pe care nu prea l-am mai auzit pe scenele românești. Așa e?

Florin Iliescu: Într-adevăr, eu am plecat la 17 ani. Eu acum am 35 de ani.

Deci, jumătate de viață!

Florin Iliescu: Acum jumătate de viață am și cântat ultima oară în România. Până în anul 2003 am cântat foarte des și la radio, la tot felul de emisiuni... Eram foarte implicat, dar viața a luat un alt curs. Așa a fost să fie, dar m-aș bucura enorm să mă întorc pe scena românească.

Eu sper ca cel puțin în proiectul Moștenitorii României Muzicale, organizat de postul nostru de radio, să te vedem pe scena Sălii Radio. Iată, ai petrecut jumătate de viață în afara României! Spune-ne ce s-a întâmplat în perioada asta? Ce a însemnat parcursul tău profesional?

Florin Iliescu: Am venit inițial la studii în Germania. Mai întâi mi-am propus să văd cum mă simt, dar am format prietenii... concerte, profesori... am cunoscut muzicieni care m-au obligat să rămân aici. A fost greu, desigur, la început, în primul rând pentru părinți, dar uite așa ne-am despărțit și încercăm să ne reunim din nou acum. Eu am studiat în Lubeck inițial; am studiat mai târziu și la profesorul Zakhar Bron și, de câțiva ani, iau ore și la violonistul Leonidas Kavakos.

Deci, studiezi în continuare?

Florin Iliescu: Studiez. Tocmai acum două săptămâni am avut oră la maestrul Kavakos. Eu mă gândesc că nu e niciodată o limită, un timp la care să ne gândim... până acolo am învățat și gata, de acolo știu tot. Chiar sunt momente în care vedem că învățăm lucruri noi de care ne bucurăm, dar pe care le și uităm. De aceea, mă bucur de fiecare dată când mai aud idei noi, cum să mă formez și, desigur, acesta este un lucru care mă ține în continuare ca artist pe scenă. Învățăm unul de la altul și atunci când facem muzică împreună. Astăzi am avut o repetiție cu orchestra cu dirijorul Simon (;;;). Cântăm simfoniile de Beethoven nr.2 și 7. Am învățat enorm de multe lucruri. Fiecare cuvânt pe care-l spune, fiecare în felul lui, din experiența lui, lucruri noi pe care le putem implanta în stilul nostru de muzicieni artiști.

Florin, și în ce alte orchestre ai mai cântat după finalizarea studiilor?

Florin Iliescu: Prima orchestră cunoscută a fost Orchestra Radio din Berlin. Aveam 22 de ani. La început de drum am lucrat în Lubeck, unde am și studiat. După aceea, a urmat Orchestra Beethoven din Bonn, apoi Orchestra Radio din Frankfurt acum doi ani.

Iată, jumătate din viață ți-ai petrecut-o în afara țării natale, dar vorbești nemaipomenit de bine românește. Mai vorbești cu cineva între timp? Cum ai conservat limba?

Florin Iliescu: Românește vorbesc foarte rar și de aceea am fost și foarte emoționat înaintea interviului și pregătirea pentru interviul de astăzi a fost prin a mă uita pe câteva alte interviuri pe youtube cu români, cu actori, cu muzicieni ca să-mi mai aduc aminte de cuvinte. Pentru mine, din punctul meu de vedere, m-aș simți foarte prost sau penibil chiar să nu-mi aduc aminte. Soția mea este din Coreea de Sud și cred că vorbesc mai mjult coreeană decât română.

Vlad, la tine alta este situația! Acum ce limbă vorbești mai mult?

Vlad Stănculeasa: Italiana este limba principală. În casă se vorbește întotdeauna în italiană. Soția mea înțelege românește, dar eu sunt cel care cumva a adoptat limba ei maternă, așa că și eu sunt destul de emoționat cu româna mea, pentru că de mulți ani sunt plecat și eu.

De când ai plecat, de fapt, din România?

Vlad Stănculeasa: Eu am fost coleg cu Florin la liceul "George Enescu" la București. Deci, suntem de aceeași vârstă, am crescut aproape împreună aș putea să spun. Eu sunt născut la Craiova. La vârsta de 14 ani am venit la București să studiez și acolo l-am întâlnit pe Florin și am petrecut clipe extraordinare împreună, am împărtășit tot ce descopeream în muzică. Și-acum mi-aduc aminte de discuțiile noastre în care împărtășeam preferințe și idei. Am terminat acolo liceul și la fel ca și Florin, la vârsta de 18 ani, am primit această bursă de studiu la Academia Menuhin din Elveția, unde am studiat cu Alberto Lysy și Liviu Prunaru pentru trei ani și jumătate. După care, am intrat la Conservatorul din Laussane, din Elveția, unde am studiat cu Pierre Amoyal. Și, în ultimul an de conservator, am câștigat audiția pentru concertmaestru la Orchestra de Cameră din Basel, acesta fiind primul meu post. Și de acolo, am câștigat postul de concertmaestru la Orchestra Simfonică din Gotteborg, în Suedia, unde am rămas pentru șase ani. Acolo am petrecut o perioadă extraordinară în care am învățat foarte, foarte mult de la colegii mei și de la felul în care se făcea muzică. După care, de la emisfera nordică am trecut la cea din sut. Am fost numit concetmaestru la Orchestra Națională a Spaniei din Madrid. Și acum doi ani am schimbat, am mers către nord un pic mai mult din nou, pentru a ajunge la Orchestra din Barcelona, unde sunt concertmeatru de aproape doi ani.

În dialogul de săptămâna trecută, Eugen Țichindeleanu ne povestea ce înseamnă să fii concertmaestru. Este, practic, violonistul care are grijă de orchestra care, de obicei, este dirijată în fiecare săptămână de alt dirijor... trebuie să existe un factor de unitate al orchestrei și acest factor îl oferă concertmaestrul. Acum, îl vom întreba pe Alexandru ce înseamnă un project manager al unei orchestre și să ne spună ce a făcut în ultimii patru ani de când a plecat și el din România!

Alexandru Mija: Dacă un concertmaestru este factorul de unitate al orchestrei pe scenă, ei bine, managerul de proiecte este factorul de unitate a tot ceea ce se întâmplă în spatele cortinei. Sigur că multă lume încearcă să-și imagineze ce înseamnă un concert simfonic, ce înseamnă tot ceea ce se întâmplă dincolo de scenă. Sunt săptămâni, poate chiar luni de zile dacă vorbim despre proiecte mai elaborate, despre turnee, sunt luni de pregătire, luni de coordonare nu doar a propriei echipe, cât și a partenerilor externi - tot ce înseamnă săli de concerte, intrstrumente care trebuie să călătorească, transport și așa mai departe. Deci, este elementul coagulant al concertului simfonic sau a ceea ce se întâmplă în spatele scenei. Făceai referire la Festivalul Enescu de acum patru ani. O să fac și eu referire la festivalurile care mi-au marcat cariera. Nu mi-e teamă să spun că Festivalul Enescu este probabil, cel puțin în cazul meu, a fost cea mai bună școală de management artistic pe care aș fi putut-o avea. Nu am o diplomă în sensul ăsta de la Festivalul Enescu, dar experiența este bogăția cea mai importantă. Am plecat din România în 2016, după o serie de trei sau patru festivaluri Enescu și concursuri Enescu, pentru că am fost implicat și în organizarea Concursului Enescu.

Am plecat prima dată la Londra, acolo unde am lucrat într-o agenție de impresariat artistic, una dintre cele mai mari agenții de impresariat artistic din lume, Harrison Parrott, și aceea fost o experiență extrem de interesantă pentru că mi-a oferit posibilitatea de a intra puțin în ceea ce înseamnă universul managementului artistic, așa cum se face el afară. Nu vreau să spun că este diferit, dar, sigur, într-o agenție care reprezintă artiști de cea mai înaltă clasă, standardele sunt extrem de ridicate, cerințele sunt foarte ridicate și responsabilitățile sunt pe măsură. După această perioadă petrecută la Harrison Parrott, am avut un mic interludiu în România, care a durat câteva luni, câteva luni în care aproate că am fi redevenit colegi, și după acest scurt interludiu am obținut un post la Orchestra de Tineret a Uniunii Europene, acolo unde mi-am început activitatea ca asistent manager pe 8 martie 2017.

Iată, sunt peste trei ani de când lucrez pentru această orchestră și sunt foarte mulțumit de activitatea noastră. Așa cum poate șttiți, în 2016, a existat un moment de cotitură în existența aceste orchestre, în sensul că finanțarea a fost pusă în mare pericol la vremea respectivă, dar printr-o mobilizare extraordinară la nivel european orchestra a fost salvată atunci. Și pot să spun că de atunci lucrurile au luat o întorsătură nu neapărat neașteptată, dar extrem de pozitivă în sensul că avem proiecte și concerte în absolut toată lumea. Și ne face o reală plăcere să concertăm pe scenele lumii. Din păcate, nu și în această perioadă din motive binecunoscute despre care vom vorbi în continuare.

Vlad, cum ți-ai petrecut pandemia?

Vlad Stănculeasa: Peste tot se știe că s-au anulat toate concertele. Ne-a luat prin surprindere. Cred că artiștii concetiști au fost destul de serios afectați de toată această criză. Nu cred că a știut cineva dintre noi cum să reacționeze și ce se va întâmpla. Nici acum cred că nu știm ce se va întâmpla exact, dar sper ca fiecare dintre noi să fi luat acest timp oriunde s-ar fi aflat, cumva să reevalueze tot ce facem. Bineînțeles, nu numai pentru un muzician e important acest lucru, dar în muzică se simte foarte, foarte ușor dacă cineva face acest act artistic în mod automat, pe autopilot, sau pur și simplu ne punem viața la încercare și dăm tot ce avem pentru publicul care ne ascultă și pentru muzica în sine. Eu, ca individ, ca om, am încercat să fac o reevaluare a tot ceea ce sunt ca persoană, tot ceea ce sunt ca artist, tot ceea ce fac, dacă mă reprezintă acel lucru și, bineînțeles, e o luptă, pentru că facem asta zi de zi; și mai ales în orchestră, unde în fiecare săptămână se schimbă programul, se schimbă dirijorul, sunt foarte multe note de învățat și de cântat bine, la un nivel foarte ridicat. De multe ori, și mai ales la cei care sunt la o vârstă mai înaintată decât noi, există pericolul de a intra într-o rutină și într-o anumită automatizare a ceea ce facem. Intrăm într-un cerc vicios, cred eu, pentru că muzica totuși eu simt că se poate trăi cel mai bine într-o sală de concerte împreună cu publicul care este acolo, live, lângă tine, care împărtășește acel mesaj împreună cu tine. Și această pandemie ne forțează cumva să transmitem și mai mult pe internet ceea ce se întâmplă pe o scenă a unei săli de concert. Bineînțeles, avem nevoie să ajungem către public cu toate uneltele pe care le avem în momentul de față, dar spe să nu cumva să ne obișnuim ca muzica să fie promovată numai în această lume a digitalizării și a internetului.

Da, e un pericol aici și cred că ar fi bine să-l facem un subiect al discuției. Oricum, era unul dintre subiectele pe care voiam să le abordez. Așadar, Florin, cum a fost la Frankfurt? Voi chiar ați avut foarte multe proiecte online în perioada aceasta.

Florin Iliescu: Da. Înainte, încă mai aveam concerte deschise cu public și ne gândeam... am auzit că în alte țări acest virus face probleme, oamenii suferă și părea ceva foarte îndepărtat, ceva care poate pe noi nu o să ne atingă. Dar după ce am realizat, și chiar la scurt timp s-a întâmplat să fie oprite toate concertele, mi-am dat seama cât de dependenți de fapt suntem unul de altul. Și cu cât acest virus s-a răspândit, cât de repede, cu această viteză incredibilă, mi-am dat seama cât de dependenți suntem și totuși cum putem ieși din această criză. M-am gândit că totuși muzica ar fi o unealtă, singura unealtă de fapt, pentru că dacă stau și mă gândesc noi nu trăim fără muzică. Nu există om care să trăiască fără muzică. Și suntem, într-un fel, ambasadorii speranței, zic eu, în aceste momente grele și am avut această șansă cu ani înainte de a transmite concertele noastre online pe Youtube și pe facebook, în direct, și ne-am gândit că mai întâi facem o pauză - am fost obligați de către statul german, de politicieni să facem o pauză - două săptămâni, iar după aceea am început să cântăm solo, după aceea duo, trio și așa am început să mărim orchestra. Dar, pot să vă dau și un exemplu de cum arată o repetiție a noastră, cum am avut de exemplu astăzi; mergem pe hol cu mască, până ne așezăm pe scaun trebuie să purtăm mască, iar în momentul în care ne-am așezat avem voie să dăm masca jos. Și-atunci cântăm, repetăm... cum ne-am mișcat de la pupitru, trebuie să punem masca imediat pe față.

E drept că, uite, cazul Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene este unul mai special, este o orchestră de proiect, oamenii trebuiau să să întâlnească, să repete, nu? Povestește-ne tu, Alexandru, ce proiecte s-au anulat, cum a funcționat de fapt orchestra în perioada aceasta?

Alexandru Mija: Noi suntem orchestră de proiect, noi suntem o orchestră care face foarte multe turnee. Deși avem o rezidență de două săptămâni la Ferrara, activitatea noastră se concentrează mai ales pe proiecte în Europa. Și, un alt aspect foarte important, muzicienii noștri provin din toate cele 27-28 țări europene, iar având în vedere situația de acum, mobilitatea a fost clar pusă nu doar sub semnul întrebării, dar și efectiv interzisă. Era programat un turneu în primăvara aceasta, un turneu care trebuia să înceapă la Ferrara în martie, cu o rezidență de două săptămâni, și urma să continue cu două concerte la Ferrara, un concert la Pavia, un concert la Graffeneg (rezidența noastră de vară), urmând să fi încheiat proiectul de primăvară cu un concert în frumoasa Musikverein din Viena, un concert dirijat de Ivan Fischer, o oportunitate pe care am ratat-o pentru moment, pentru că sperăm să-l putem aduce pe Fischer la pupitrul orchestrei noastre. Țin minte și acum ziua de 22 februarie, când împreună cu colegii mei, era o duminică dimineața, ne strânsesem la teatrul de aici, din Ferrara, pentru a asculta concertul Orchestrei de Cameră Europene și atunci, în dimineața aceea, aflasem despre primele cazuri de infecție cu coronavirus din Italia și ne gândeam că e un potențial pericol acolo și am putea avea și noi de suferit din cauza acestui virus care s-a răspândit cu o viteză amețitoare.

A fost un șoc în Italia cum probabil că n-a fost nicăieri pentru simplul fapt că a fost prima țară extrem de lovită de această pandemie. După câteva săptămâni, când începuserăm să observăm că problema ia amploare, am decis în primă instanță să anulăm rezidența de la Ferrara și să încercăm să facem posibilă o mini-rezidență, un mini-proiect doar în Austria. Doar că șansa nu a fost de partea noastră, iar evident riscurile au fost foarte mari, așa că în final a trebuit să anulăm și acest plan B, determinându-ne să ne mjutăm către un plan C. Tot ce spun acum s-a realizat într-o perioadă de o săptămână, un pic peste o săptămână. Planul C a fost crearea unei platforme digitale și crearea unui proiect exclusiv digital, o rezidență digitală. A fost un lucru complet nou pentru noi, pentru că am gândit că orice provocare de acest fel trebuie să fie o oportunitate sau trebuie să o privim ca pe o oportunitate. Am ținut cont și de faptul că muzicienii Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene fac audiții. Noi organizăm audiții în fiecare an. Pentru proiectul de primăvară erau foarte mulți muzicieni noi, foarte mulți muzicieni care nu știau ce însemnă spiritul EUYO, așa cum ne place nouă să-l numim, motiv pentru care am pus la punct această rezidență de două săptămâni în care, bineînțeles, s-a cântat, dar s-a cântat în condițiile pe care le cunoaștem pe timp de pandemie, cu muzicieni înregistrându-se individual sau cântând anumite piese de muzică de cameră așa cum s-a putut.

Însă, ce a fost cel mai important în această perioadă e că muzicienii au avut sau noi am avut timp să răspundem acelor întrebări pe care un tânăr muzician de 20-22-25 de ani le are la începutul carierei. Și am avut marele noroc să-i avem alături de noi atât pe dirijorul nostru principal, Vasili Petrenko, pe Ivan Fischer, am avut ca invitați pe Steven Isserlis de exemplu, și-atunci am organizat aceste ședințe cu ei - cu acești invitați și cu muzicienii noștri - în care se făceau niște schimburi de idei absolut extraordinare. Din fericire, am înregistrat toate aceste sesiuni pe care le-am organizat. Și, bineînțeles, un alt aspect foarte important pe care l-am atins în timpul rezidenței digitale au fost problemele de sănătate cu care un bun muzician în general se confruntă; de la probleme fizice, care țin de musculatură, până la probleme de anxietate față de scenă și tot felul de situații cu care un tânăr muzician se poate întâlni și care trebuie dezbătute, discutate pe larg acum, când ei sunt la începutul carierei lor de profesioniști. În momentul de față, suntem în gardă cu ce se întâmplă în Europa, pentru că urmează ceea ce ar fi trebuit să fie proiectul de vară, rezidența de vară, și cercetăm orice posibilitate pe care am putea s-o avem de a face un proiect fizic. Bineînțeles, nu cu 130 de muzicieni, așa cum era proiectul conceput inițial, dar cu o formulă orchestrală mai mică, la Graffeneg. Să vedem în ce măsură se va putea realiza acest lucru, însă niciodată nu am abandonat ideea de a oferi ceva muzicienilor noștri, nu am pus lacătul pe organizație, a trebuit să inventăm ceva, să ne reinventăm. Și-atunci, cred că ăsta este unul dintre avantajele acestei perioade de pandemie. Ne-a oferit posibilitatea de a ne reinventa. Și-atunci, cred că în final am reușit să oferim muzicienilor noștri ceva ce în condiții normale nu am fi putut să facem.

Da, cred că aceasta a fost de fapt una dintre cele mai mărim provocări ale acestei perioade. Cum să faci să-ți menții muzicienii în formă într-o perioadă când nu se cântă deloc sau se cântă foarte puțin. Provocările cele mai mari sunt pentru orchestre și cred că, în primul rând, pentru concertmaeștrii acestor orchestre. Vlad, spune-ne care este soluția adoptată de Orchestra Simfonică din Barcelona ca să-și mențină muzicienii în formă în această perioadă?

Vlad Stănculeasa: Evident, fiecare orchestră s-a activat așa cum a putut. La Barcelona, fiecare dintre muzicienii orchestrei a fost invitat să facă un apel către public, să înregistreze două-trei note, să le transmită. Acum, în sfârșit, se va da linie verde către revenire, către concerte în format redus; de la 15 iunie începem să repetăm și noi. Vom avea, bineînțeles, repertoriu clasic, vom avea repertoriu de orchestră de cameră, chiar și de coarde; se vor împărți cât de mult posibil grupurile ca să ne putem întâlni cât de puțin posibil. De la 15 iunie vom începe să facem concerte, repetiții ca de obicei cu un concert pe care-l vom cânta fără public, evident, și care va fi ori înregistrat pentru mai târziu, ori transmis către rețelele de televiziune catalane. Așa că, începem și noi ușor ușor să ne vedem pe scenă, bineînțeles cu toate măsurile pe care statul spaniol le impune.

Și se prevede deja cam când s-ar putea reveni la normal sau se merge pas cu pas și mai aflăm peste două săptămâni? Cum e situația în Spania?

Vlad Stănculeasa: Avem planul A de a începe stagiunea următoare la sfârșit de septembrie, de a o începe așa cum ea era deja stabilită dinainte. Totuși, având în vedere că nu se știe exact ce se va întâmpla, există și un plan B în care programele, repertoriul programat în acele săptămâni de început de stagiune va fi un altul, care să permită ca muzicienii să poată să intre pe scenă în număr redus și să putem să oferim concerte publicului. Bineînțeles, vorbind de public, nu se știe deocamdată în ce măsură va putea intra în auditoriu, adică nu se știe dacă vom putea avea 30% din capacitate, 50% sau 70%, dar de început vom începe sigur.

Care este situația la Frankfurt? Cum ai simțit tu presiunea, Florin, de a menține orchestra în formă, de a rămâne muzicienii în formă și care sunt perspectivele de revenire la normalitate?

Florin Iliescu: Chiar dacă am avut această posibilitate, destul de unică, de a ne prezenta pe internet, totuși, la început, ne-am mișcat așa, pe un teren minat, pentru că nici noi n-am știut... să ne vedem, să ne întâlnim, oare ce se va întâmpla, dacă putem sta la distanță, cine pune microfonul în fața ta... Sigur, la început nu a fost ușor, dar cu timpul ne-am obișnuit și asta a fost culmea. Din punctul orchestrei de vedere, asta a fost o greutate pe care am depășit-o.

Practic, de când aveți voi concertele online, din ce dată au început ele?

Florin Iliescu: Concertele online au început din aprilie.

În ce formație cântați? La câți muzicieni pe scenă ați ajuns acum?

Florin Iliescu: Acum suntem maxim 8 persoane, adunați probabil suntem 30 maxim și stăm la o distanță de 2 metri. Această distanță trebuie să o menținem, nu avem voie să ne mișcăm; fiecare este cu pupitrul lui. Cum înainte stăteam doi la un pupitru, acum fiecare stă singur.

Și care e perspectiva? Când se va reveni la o viață cât de cât normală?

Florin Iliescu: Încercăm să ducem treaba aceasta până la sfârșitul sezonului, la sfârșitul acestei luni. Slavă Domnului, am rămas toți sănătoși, nu s-a întâmplat nimic până acum și sper că nici nu se va întâmpla, iar când începe noul sezon... Sunt multe întrebări deschise, dar, în cel mai rău caz, vom duce același lucru pe care l-am făcut până acum.

Revin la această discuție despre online. Odată cu toți muzicienii care au început să cânte online, ne-am dat seama că, de fapt, piața s-a îngustat, nu, pentru că toți evoluează pe aceeași scenă, accesibilă de oriunde oricând, ceea ce într-un fel înseamnă și că trebuie să fii mult mai bun ca să îți atragi publicul. Așa este? Cum ați simțit voi? Vlad?

Vlad Stănculeasa: Oricând trebuie să fim foarte buni, numai că este cum ai spus, suntem într-un teritoriu destul de periculos, pentru că este vorba de fizicitatea, de prezența sunetului în cameră pentru mine. Îmi dau seama de necesitatea aceasta a unei vibrații, a unei corzi în acustica în care ne regăsim. Microfonul și boxele pe care le avem în casă pot să fie mai puțin sau mai mult avansate și să ne ofere o experiență mai mult sau mai puțin plăcută. Bineînțeles, este bine că avem toate aceste unelte. Eu îmi dau seama cât de puternică este totuși muzica dacă și-n aceste condiții ne poate atinge și ne poate afecta în așa fel viața de zi cu zi.

Cum crezi că va reacționa publicul când se va da drumul la concerte, care crezi că va fi reacția celor din Barcelona? Vor da năvală la concert sau va exista o reținere?

Vlad Stănculeasa: Eu cred că vor da năvală. În momentul în care se vor deschide și-n momentul în care lumea se va obișnui un pic și cu această nouă realitate. Deocamdată, am și senzația că lumea este încă fricoasă să iasă, să meargă la restaurant, să stea la distanță, dar în momentul când toată chestia se va liniști cred că va fi spectaculos, pentru că deja muzicienii și probabil și publicul își dau seama de această conexiune care se creează în timpul concertului live. Mie sigur îmi este dor de publicul din Barcelona, de public în general, și sunt sigur că în momentul în care vom fi liberi pentru a savura concertul live, sigur o să fie ceva special.

Alexandru, înțeleg că pentru Orchestra de Tineret a Uniunii Europene acest online a fost o oportunitate, și de altfel pentru întreaga orchestră de a crește. Cum este situația în Italia? Cum crezi că va fi când se va da drumul la viața normală, cum va reacționa publicul față de muzicieni, față de concerte?

Alexandru Mija: Petrecând deja doi ani în Italia, aș putea să spun cu certitudine că oamenii vor da năvală în sala de concerte atunci când va fi posibil. De altfel, oamenii deja, de două săptămâni de când restricțiile au fost ridicate, au început să dea năvală în orice spațiu de socializare, dar asta e deja tipic italienilor, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, doar că un pic mai multă prudență în această perioadă probabil că ar fi benefică. Acum, în momentul de față, există o direcție destul ded clară din partea guvernului de a redeschide teatrele și de a face posibile concertele de muzică clasică sau orice fel de concerte în general. Cu toate astea, există totuși incertitudini pentru că, vă dau un exemplu, știm deja că două dintre cele mai mari festivaluri ale Italiei - cel de la Ravena și cel de la Pesaro - vor avea loc în această vară în condiții speciale. Sigur că se pune foarte mult accentul pe concertele în aer liber și se recomandă, acolo unde există posibilitatea, să se organizeze concerte în aer liber pentru că publicul va trebui să fie distanțat fizic, așa cum îmi place mie să spun, la un metru și jumătate. Muzicienii vor trebui să stea și ei la distanță pe scenă. Dacă la Ravena, de exemplu, festivalul va avea loc cu precădere în aer liber, la Pesaro, Festivalul Rossini va avea loc în sală, iar organizatorii au găsit o soluție care se poate aplica pe modelul teatrului italian, și anume ca orchestra să cânte pe zona de parter, acolo unde scaunele vor fi înlăturate, iar publicul va sta în loje, și vorbim despre teatrele italiene care au cel puțin cinci niveluri de loje, și-atunci se va permite cumva accesul publicului. Cu toate astea, în spațiile închise, la momentul de față e permis accesul a 200 de persoane, pe când în exterior doar 1000. Dar cu orchestrele cu care am fost în contact, cu teatrele cu care am fost în contact în ultima perioadă și ei sunt pregătiți cu noile stagiuni, sunt gata să pornească activitatea din septembrie sau octombrie, atunci când stagiunea ar fi trebuit să înceapă, însă cu toții așteaptă noile directive din partea guvernului și toți speră ca această pandemie să evolueze într-un sens pozitiv.

Florin, la fel este și în Germania? Publicul abia așteaptă să dea năvală la concert sau vor fi rețineri? Și, în plus, cum ai simțit tu această presiune a concertelor online only în această perioadă?

Florin Iliescu: Sigur, a fost o experiență foarte interesantă pe care încă o mai trăim în fiecare zi, de a cânta fără public. Este un senzație unică. Desigur, și nouă ne este foarte mult dor de publicul care ne susține și ne dă puterea de care avem nevoie pe scenă. Și ei, desigur, ne așteaptă, ne caută prin internet, ne găsesc, ne întâlnim într-un alt fel, dar, pe termen lung, nu-mi imaginez... sper, cât se poate de repede să găsim un antidot, un medicament care să ne scoată din această situație. Desigur, simt chiar și la repetiții acum că oamenii au devenit mai deschiși și se bucură de ce au și aceste lucruri sunt iarăși unice în felul lor, pentru că ne descoperim altfel și sunt foarte curios cum va reacționa publicul față de noi și cum ne vom reîntâlni.

Pentru final, am să vă rog pe fiecare dintre voi să spuneți care este proiectul pe care-l pregătiți, la care țineți cel mai mult pentru viitor, când vom ieși din situația aceasta. Poate să fie unul legat de ansamblurile unde evoluați sau pe care le conduceți, poate să fie un proiect personal profesional. Să începem cu Vlad!

Vlad Stănculeasa: De doi ani sunt directorul artistic al unei academii de vară, un masterclass pe care soția mea și eu îl organizăm chiar aici, în Italia, unde mă găsesc în acest moment. Se cheamă Accademia Isola Classica; este un masterclass total gratuit pe care noi îl facem cu ajutorul unor sponsori foarte, foarte dragi și care au încredere în acest proiect pentru tineri foarte, foarte talentați. Bineînțeles că așteptăm în continuare să vedem dacă vom putea ține această a treia ediție la începutul lunii septembrie. Partea cea bună este că anul trecut am făcut deja un experiment; am avut un concert de muzică de cameră într-o biserică și am trimis direct live în piața satului în care facem academia. A fost multă lume care s-a așezat pe scaun, s-a oprit să urmărească concertul care se petrecea live în biserica din oraș. Suntem cu sufletul la gură. Încă nu am anulat. Așteptăm să vedem cum merg lucrurile și sperăm să putem să avem o ediție în care chiar dacă publicul va fi puțin, să putem totuși să facem aceste masterclassuri și să putem să facem chiar și concerte și, eventual, în cel mai rău caz, să putem să transmitem concertele live.

Florin, aceeași întrebare. Care este proiectul personal cel mai drag pentru perioada viitoare?

Florin Iliescu: Am încercat să nu-mi pierd speranța în cele mai grele momente și chiar în acel moment am primit o invitație pentru un festival foarte cunoscut în Coreea, în vacanța de vară, și mă voi pregăti pentru acest festival. Încă nu pot da detalii, dar voi scrie fanilor mei pe facebook și instagram.

Spune-ne câteva lucruri despre ce se întâmplă acolo din punct de vedere muzical, pentru că noi aici, în Europa, urmărim cu interes ce se întâmplă acolo și ni se pare că interesul pentru muzica clasică este la un nivel foarte înalt.

Florin Iliescu: Într-adevăr, pandemia aceasta a pornit la ei mult mai devreme decât la noi; de aceea ei sunt deja cu cel puțin o lună înaintea noastră și au dat deja drumul la public, dar cu distanță. Familiile au voie să stea unul lângă altul, dar distanța trebuie să fie de câțiva metri de restul.

Alexandru, aceeași întrebare... proiectul personal drag pentru perioada următoare!

Alexandru Mija: Proiectul meu foarte drag ține tot de EUYO, dar este un proiect pe care l-am inițiat împreună cu colegii mei, nu doar eu. L-am inițiat în primăvara lui 2018 și se numește Orchestra în citta, Orchestra în oraș. Este unul dintre multele proiecte sociale pe care EUYO le face în decursul activității anuale. Practic, mergem cu muzicienii și cântăm în așa numite locuri neconvenționale, făcând muzica accesibilă unor medii sociale care probabil că nu au posibilitatea de a veni într-o sală de concert. Este un proiect foarte, foarte drag sufletului meu. Mi-e dor, mi-e foarte do să reluăm această activitate. Vreau să fac referire la ce spunea Florin mai devreme, într-adevăr, muzicienii sunt ambasadorii speranței. Dar să nu uităm și muzicienii, pentru că trebuie să empatizăm cu ei și să înțelegem nevoia lor de a se întoarce acolo undde ei se simt cel mai bine, și anume pe scenă, în fața unui public. Și nu putem decât să sperăm că acest lucru, această normalitate va reveni la un anumit moment. Trebuie însă să acceptăm ideea că este o perioadă de tranziție care ar putea dura ceva mai mult decât ne așteptăm, însă privim cu speranță.