Celebra pianistă Elisabeth Leonskaja a primit Live Achievement Award la ediția din 2020 a premiilor ICMA anunțate pe 21 ianuarie 2020. "Elisabeth Leonskaja este unul dintre acei rari muzicieni care par să transcendă timpul în care trăiesc: o muziciană pentru eternitate, una dintre ultimele din marea școală rusă, o imensă artistă a cărei umilință superioară intelectuală în fața muzicii i-a adus o reputație universală. Înregistrările ei recente cu sonate de Schubert - atât de vii și de concentrate - arată că ea nu-și repetă interpretările anterioare, dar continuă să-și reîmprospăteze viziunea asupra marelui repertoriu." - aceasta este motivarea juriului, din care face parte și Radio România Muzical. Elisabeth Leonskaja însăși subliniază legătura sa specială cu România.

Am fost onoraţi să observăm că atunci când vorbiţi despre România, despre Festivalul Enescu şi despre oamenii de aici, o faceţi cu o căldură specială. Vă simţiţi legată de aceste locuri ?

Sigur că da, pentru că, totuşi, viaţa mea profesională a început aici. Aveam 18 ani când am venit în România şi am primit primul premiu. Acesta mi-a deschis toate posibilităţile. În primul rând, pe vremea aceea eu nu eram încă admisă la Conservatorul din Moscova şi, cucerind acest premiu, m-au primit fără examen. De asemenea, atunci au început şi concertele în activitatea mea. De ce revin în acest oraş? Eu consider că Festivalul Internațional "George Enescu" este unul dintre cele mai îmbucurătoare şi umane festivaluri. Nu am mai văzut să fie organizate festivaluri pentru oameni, special pentru oameni, nu social live, unde oamenii vin să se arate. Dar aici este impresionant felul cum ascultă publicul muzica, cum aceste inimi se deschid pentru receptarea totală a muzicii şi a ceea ce este cel mai pur în ea.

Pianiştii, spre deosebire de toţi ceilalţi muzicieni, nu îşi pot lua instrumentul cu ei atunci când susţin un recital sau un concert. Dumneavoastră aţi cântat pe multe piane şi probabil că aveţi anumite preferinţe, în privinţa sonorităţii şi a "tăriei" claviaturii. Ce fel de piane vă plac?

În ziua de azi, Steinway & Sons, în orice caz, este cel mai bun instrument. Acest lucru poate fi înţeles şi din perspectivă istorică pentru că, după război, când, practic toate fabricile de piane, mai ales în Germania, şi-au închis activitatea din cauză că au fost bombardate, Steinway a continuat să producă. De aceea, ei au cel puţin 20-30 de ani de experienţă în plus pe marea scenă. Şi acest lucru contează foarte mult. Sigur, mai sunt instrumente frumoase. Vechile piane, de exemplu, sunt uluitoare, dar în sălile mari ele nu vor face faţă. Dar pot să vă spun că Fazioli deşi face foarte puţine instrumente, unele dintre ele sunt minunate. Yamaha lucrează foarte serios. Poate în Europa nu ajung cele mai bune exemplare, dar când am fost în Japonia am cântat pe instrumente excelente.

În mod obişnuit pe ce pian studiaţi?

Mie mi-e indiferent. Mă întrebam pe ce pian studiază bunul meu prieten, Radu Lupu, pe care îl ştiu din Conservator, şi, şi după aceea am înţeles că el, de fapt, e un adevărat muzician, îi este indiferent pe ce pian studiază. Acasă eu am un mic Yamaha şi un Steinway, dar imi este indiferent. Acum pot chiar să studiez pe un pian bun electric, dacă nu găsesc altceva, mai ales ca să parcurg textul. În momentul de faţă, de studiat, repet, de studiat, pentru că în concerte sunt foarte pretenţioasă, pot să studiez pe orice instrument.

Cât timp petreceţi în faţa pianului pe zi?

Când sunt texte noi, foarte mult, pentru că eu învăţ foarte lent. Memorez încet, poate pentru că încerc din start să gândesc ce muzică cânt şi de aceea acest prim proces este foarte lent. Asta mă supără foarte mult, dar aici nu e nimic de făcut. Şi în momentul în care încep să stăpânesc acest prim proces, instrumentul nu îmi mai este obligatoriu necesar.

Într-un interviu anterior, aţi amintit faptul că dirijorul Sandor Vegh a spus despre Sviatoslav Richter, pianistul pe care l-aţi simţit întotdeauna atât de apropiat de inima dumneavoastră că "greșea, așa cum greșesc cei mari". Ce înseamnă să faci greşeli, atunci când ajungi la un asemenea nivel al performanţei, ca în cazul lui Richter sau al dumneavoastră? Vi se întâmplă "să greşiţi" vreodată?

La această întrebare eu pot să vă răspund printr-un scurt proverb rusesc. Vă voi explica după aceea ce am în vedere. "Şi pe soare sunt pete". Greşelile nu înseamnă neapărat note false. Se zice că Beethoven nu se supăra niciodată pe elevii lui când aceştia greşeau o notă. El spunea că acest lucru e o întâmplare. Să greşeşti stilul compozitorului, să greşeşti lectura textului, ceea ce stă ascuns în spatele lui, acestea sunt adevăratele greşeli. Şi Richter nu făcea niciodată asemenea greşeli.

Vă amintiţi un moment special pe care l-aţi petrecut în compania lui Richter?

Au fost foarte multe şi foarte variate momente. Au fost foarte multe momente, care pur şi simplu s-au unit într-un singur lucru, şi dacă ar trebui să îl denumesc cu un cuvânt aş spune "lumină", "luminos".

În activitatea dumneavoastră, pentru că aţi spus că nu vă place cuvântul "carieră" aţi abordat marile opusuri pianistice. Aţi fost interesată vreodată de depăşirea cadrului tradiţional, în a interpreta de exemplu lucrări de muzică contemporană pentru pian preparat, jazz sau muzică de film?

Nu, eu nu cred că aş avea aptitudini pentru aşa ceva şi, apoi, probabil că nu am avut nici timp.

Marile opusuri pianistice, prezente în repertoriul dumneavoastră, în mod firesc au cunoscut şi alte interpretări de referinţe. De-a lungul timpului au existat pianişti cu a căror sensibilitate să simţiţi că rezonaţi?

Da. Sigur. V-am spus de pianistul Radu Lupu. Noi ne vedem foarte rar, dar prietenia noastră este foarte solidă. L-am cunoscut imediat după venirea mea în Moscova după concurs. Şi el învăţa acolo. Şi de atunci ne leagă o foarte frumoasă relaţie de prietenie. Sigur că mai am şi alţi prieteni. Am un respect profund pentru toţi colegii mei pianişti şi sunt mereu deschisă pentru prietenie, pentru schimbul de experienţă.

În momentul în care construiţi o piesă muzicală, îi asociaţi un scenariu, o poveste?

Nu mereu. Desigur apar paralele, pentru că, dacă interpretezi formal muzica se cheamă academism, este foarte frumos, este minunat dar acest lucru e posibil să nu se transmită publicului. Iar dacă eu am în mine un anumit tablou, acesta trebuie să fie ceva care are legătură cu viaţa, cu ceea ce am trăit, nu direct, ci în general în percepţia lumii, percepţia creaţiei.

Preferaţi recitalurile solo sau concertele cu orchestră? De ce?

E foarte greu să spun. Îmi place foarte mult să cânt şi cu cvartet şi cu orchestră. Dar este cu totul altceva. Iar, totuşi, când cânt într-un recital, acest timp muzical, acea contemplaţie, îmi aparţine doar mie, este tempoul meu, este pulsul meu, este ritmul meu. Când cânt cu orchestra, trebuie, cel puţin la început, să uit acest lucru. Trebuie să primesc pulsul orchestrei. Eu nu pot schimba pulsul ansamblului. Orchestra este totuşi un bloc imens, viu, care există, are dreptul la a exista în ritmul propriu, în pulsul propriu. Eu trebuie să accept acest lucru. Este un fapt de viaţă, un fapt al momentului respectiv de viaţă, dacă eu nu voi accepta acest lucru, nu va ieşi nimic. Şi toate acestea eu le-am înţeles odată cu acumularea experienţei. Ca tineri muzicieni, noi adesea venim şi spunem: iată partitura, vă rog să mă acompaniaţi. Şi totuşi creaţiile mari nu au fost scrise în maniera asta, nu-i aşa?

Dacă ar fi să aveţi din nou 18 ani, aţi porni pe acelaşi drum, al performanţei pianistice?

Probabil că da. Ştiţi... este un drum fără sfârşit. Vorbeam cu un prieten vechi de aici din Bucuresti, despre cum îmi zicea odată David Oistrah: "am înregistrat de trei ori toate sonatele lui Beethoven şi niciodată nu m-am plictisit". Şi ca studentă nu am înţeles de ce vorbea el de plictiseală. Acum am înţeles ce a avut în vedere. Şi atunci am zis şi eu: "ştii, eu cânt la pian de atâţia ani... dar nu m-am săturat încă". Da, este un lucru fără sfârşit.