14 septembrie: violoncelistul Johannes Moser revine în festivalul George Enescu, alături de Orchestra Filarmonicii din Oslo, la Sala Palatului.

Bun venit la Bucureşti, în Festivalul "Enescu". Nu vorbim despre debutul dumneavoastră aici, aşa că v-aş întreba ce aţi gândit atunci când aţi primit noua invitaţie, pentru anul 2019?

Nu este debutul meu în România, într-adevăr, am mai fost prezent în Festivalul "Enescu" înainte de acest concert - s-a întâmplat, cred, în 2009, când am cântat ca solist cu Orchestra "Concertgebouw" din Amsterdam şi dirijorul Mariss Jansons Concertul nr. 1 de Dmitri Şostakovici. Iar atunci când am primit invitaţia pentru anul acesta, m-a bucurat extrem de tare să mă reîntorc. E întotdeauna o plăcere să fii solicitat din nou, în mod special atunci când vine vorba de acest gen de repertoriu - fiindcă e firesc, vorbind despre un festival "Enescu", să fii solicitat să prezinți o lucrare enesciană, ceea ce înceamnă o mare onoare pentru mine.

Antonín Dvořák a compus unul dintre cele mai iubite concerte din literatura violoncelului; dar muzicianul ceh s-a declarat multă vreme mai degrabă sceptic în privința potențialului său ca instrument solistic. "În registru, foarte înalt sună nazal iar în cel grav hârâie." - era convingerea lui până să ajungă în America, unde și-a modificat radical opinia. Referindu-ne la Simfonia concertantă op. 8 de Enescu, cât de adecvată este scriitura autorului român, ținând cont de specificul violoncelului? Știe fără greș cum să-l abordeze?

Ei bine, pentru violoncel în sine, Enescu scrie extrem de bine - pentru că era violonist, a înțeles perfect ce se poate face pe patru corzi. Uneori, chiar am sentimentul că avea mai degrabă vioara în minte în sensul că pasajele sunt foarte, foarte virtuoze. Și poate că la vioară nu sunt atât de dificile, dar pe violoncel se dovedesc într-adevăr provocatoare. Așadar, din perspectiva violoncelului este în mod sigur o partitură complicată tehnic. Însă unde Enescu nu se dovedește îndeajuns de atent, tânăr fiind în momentul compunerii, este în ceea ce privește raportul echilibrat dintre solist şi orchestră. Fiindcă ansamblul cerut este foarte, foarte amplu numeric și, la repetițiile pe care le-am făcut la Oslo (pentru că am pregătit lucrarea chiar cu foarte mare atenție), am insistat cu toții foarte mult pe obținerea echilibrului sonor, pentru a aduce orchestra la un nivel care să nu eclipseze discursul violoncelului protagonist. Iar domnul Petrenko și instrumentiștii Filarmonicii din Oslo fac o treabă extraordinară din această perspectivă. Așadar, dacă ar fi să aduc vreo fărâmă de critică partiturii amintite, aceea ar fi că balanța dintre cele două mari componente este extrem de delicată, aș spune.

Așadar, priviți Simfonia concertantă ca fiind provocatoare tehnic, din punct de vedere solistic și din cea a găsirii unui echilibru de intensități. Sunt acestea cele mai mari provocări ale sale?

Da, m-aș opri la ele. Este interesant pentru mine să înțeleg ceea ce a intenționat Enescu din perspectiva evoluției muzicale; pentru că primele câteva minute sunt atât de clare în privința viziunii pe care o expune, a direcției către care se îndreaptă sensul muzicii. Apoi, Enescu se pierde, într-un fel, pe sine, în melodie și în structura sonoră masivă. Iar eu cred că sarcina mea dificilă ca solist este de a avea permanent vie în minte direcția către care vrem să se îndrepte discursul muzicii; care este sensul real al frazelor, ce facem cu materialul tematic. Dar dacă investești suficient efort și studiezi într-adevăr partitura, totul devine foarte clar. Știți, eu beneficiez, în plus, de un adevărat lux, nu sunt doar solist, ci și predau violoncelul la Köln și, astfel, în învățarea, în studiul acestei piese enesciene, am fost ajutat de faptul că am oferit-o, la rândul meu, unuia dintre studenți.

Și așa, într-un fel, nu am fost singurul care s-o aprofundeze și, prin asta, am fost capabil să explorăm această muzică în detaliu. Este un fel de metodă a mea ca atunci când am de-a face cu lucrări în premieră să le studiez împreună cu alții. Și, astfel, învățăm din greșelile celorlalți și, în același timp, învățăm și ceea ce alții fac bine. Am, în acest fel, un soi de abordare completă, din toate unghiurile, în asimilarea acestor partituri.

O metodă foarte, foarte interesantă, fără doar și poate! Obișnuiți să cântați multă muzică modernă și contemporană, așa cum oricine se poate convinge parcurgându-vă biografia: Lutoslawski, Duttileux, Johannes Kalitzke, Șostakovici, Schnittke. Încă nu ați înregistrat Enescu. De ce anume ar fi nevoie să se întâmple acest lucru, domnule Johannes Moser? Pentru că Enescu merită ambasadori de impact, artiști precum sunteți și dumneavoastră?

Sunt absolut de acord că Enescu merită cei mai buni interpreţi! Am parcurs înregistrările disponibile pe piaţa discografică şi există foarte, foarte puţine imprimări ale Simfoniei concertante. M-aş simţi foarte onorat să înregistrez lucrarea fiindcă aveţi perfectă dreptate, compozitorul român are nevoie de avocaţi potriviţi şi are nevoie să fie ascultat. Este o muzică ce merită să fie cântată mult mai mult pe scenă, în opinia mea.

Aveţi deja o discografie impresionantă, trebuie spus, din care nu lipsesc concerte pentur violoncel de Hindemith, Martinů, Honneger, Şostakovici, Britten. Din perspectiva noastră, ca români, Enescu îşi merită un loc între marii clasici din prima jumătate a secolului XX. După părerea dvs., domnule Johannes Moser, Simfonia sa concertantă op. 8 este cu adevărat o capodoperă pentru literatura violoncelistică a acelei perioade? Şi, de aceea, merită să fie mult mai mult cântată şi imprimată?

Cred că da! Cred asta pentru că există doar câţiva muzicieni care i-au acordat atenţie, până acum, în studiourile de înregistrări. Ceea ce eu apreciez în cazul existenţei mai multor versiuni discografice ale unei lucrări este chiar această multitudine de puncte de vedere. Şi, de aceea, poţi să începi să-ţi construieşti propria viziune asupra piesei pornind de la asta. Şi, la înregistrările existente în prezent ale lui Alban Gerhardt şi Truls Mørk, m-aş simţi foarte onorat să se alăture şi cea a lui Johannes Moser, cu siguranţă.

Dar cum obişnuiţi să alegeţi noi lucrări, noi piese moderne pentru a le cânta? Putem vorbi despre un set de idei, de principii la care apelaţi, din această perspectivă?

Ei bine, atunci când discut cu un compozitor, ascult şi alte realizări ale sale şi apoi încerc să-mi imaginez cum ar suna un violoncel interpretând acea muzică. Dar când aleg din repertoriul deja consacrat, existent, de obicei îmi ascult impulsul, afinităţile. Îmi urmez instinctul în privinţa a ceea ce eu pot face să sune cel mai bine. Totul devine captivant în mod special în cazul autorilor moderni, fiindcă nu ştii niciodată cu ce vei avea de a face. Există compozitori fantastici care să scrie o lucrare mediocră, dar şi cazuri de necunoscuţi care să dea naştere unei capodopere. Astfel că acest soi de incertitudine este un aspect care chiar mă entuziasmează.