Domnule Kerl, la începuturile dvs. muzicale aţi studiat oboiul. Când aţi decis că o să deveniţi cântăreţ?

Da, pe la 17, 18 ani am început să iau, în privat, lecţii de canto, pentru că eram foarte curios să aflu cum poţi face muzică fără a folosi, practic, un instrument. De aceea am ales arta vocală. Am făcut, deci, asta, pe lângă studiile mele de oboist. Şi la un moment dat, eu fiind deja oboist profesionist, cântam deja într-o orchestră, mi-a trecut prin minte gândul că aş putea intensifica studiul cântului şi deveni chiar cântăreţ profesionist. Şi asta este ceea ce am şi făcut: mi-am dat demisia din orchestra în care cântam şi am devenit cântăreţ.

Cred că studiul oboiului v-a fost de ajutor şi în cariera de cântăreţ - mă gândesc aici la tehnica respiraţiei, de exemplu.

Circumstanţele sunt foarte diferite, în sensul în care respiraţia folosită pentru cântatul la oboi este cu totul alta decât cea din tehnica de cânt; oboiul este un instrument care presupune foarte multă presiune, pe când în cântatul vocal presiunea aceasta nu trebuie să existe. Dar ceea ce m-a ajutat, la modul general, a fost înţelegerea respiraţiei, deoarece unui oboist îi este, cu siguranţă, mai uşor să înţeleagă tehnica de respiraţie decât i-ar fi unui violonist, de exemplu, căruia îi este mult mai puţin cunoscut propriul aparat respirator.

În urmă cu doi ani aţi fost invitat la Bucureşti, în cadrul ediţiei trecute a Festivalului George Enescu. Mai păstraţi câteva amintiri de atunci?

Sigur, chiar foarte multe, mai ales că nu am fost doar acum doi ani, ci şi mai înainte; cred că acum vin pentru a patra sau chiar a cincea oară la Bucureşti. Mă simt foarte bine de fiecare dată şi ceea ce mi se pare interesant este felul în care oraşul se dezvoltă. Prima dată când am venit la Bucureşti a fost cu ansamblul Operei de Stat din Viena şi dirijorul Seiji Ozawa, am cântat atunci Salome de Strauss, cândva la sfârşitul anilor 90, începutul anilor 2000. De atunci Bucureştiul s-a schimbat extraordinar de mult.

Şi de data aceasta cântaţi o partitură de Richard Strauss - Die Frau ohne Schatten (Femeia fără umbră), o partitură modernă şi foarte dificilă. Aţi cântat deja în această operă la Metropolitan din New York în anul 2013. A fost aceea prima dvs. experienţă în rolul Împăratului?

Nu, mai cântasem cu aceeaşi, sau aproape aceeaşi distribuţie, o versiune de concert a operei, la Concertgebouw din Amsterdam, în Olanda. Iar înainte de asta mai cântasem partitura cu Zubin Mehta şi Maggio Musicale Fiorentino, la Florenţa. Deci am cântat deja de mai multe ori rolul. Deci la Met nu a fost prima mea apariţie în rol.

Aţi spune că rolul este istovitor? Şi dacă da - de ce?

Rolul meu nu este atât de extins ca cel al Împărătesei, de exemplu, sau cel al Soţiei vopsitorului. Este, în schimb, un rol foarte sofisticat, deoarece, pe alocuri stilul vocal are o anume calitate italiană şi, aşa cum se întâmplă adesea la Strauss, are un ambitus foarte mare. Merge de la si la do şi este mereu foarte complex din punct de vedere tehnic. În principiu există trei momente importante în partitura tenorului: o arie mică la început, una mai amplă la mijloc şi o treia mai micuţă la finalul operei. Este un rol dificil dar eu sunt obişnuit cu genul acesta de partitură pentru că în general cânt Tristan, Tannhäuser sau Siegfried, iar rolul din opera lui Strauss nu este mai dificil decât în acestea şi, în plus, nu este nici atât de lung.

Pentru că aţi menţionat roluri wagneriene - voiam să vă întreb: de ce are nevoie o voce pentru a putea cânta Wagner?

Nu aş putea vorbi la modul general, pentru că există foarte multe tipuri de voci. Iar Wagner seamănă foarte mult cu Verdi: Alfredo din Traviata cere un cu totul alt tip de voce decât Otello al aceluiaşi Verdi. Dar vorbind la modul general e bine ca interpretul să vorbească foarte bine limba germană, deoarece Wagner pune un accent nemaipomenit pe text, iar în al doilea rând cântăreţul trebuie să înveţe să cânte perioade foarte lungi. Dacă am face o comparaţie cu lumea sportului am spune că e vorba de alergarea unui maraton pentru că la Wagner se cântă foarte mult. Unele opere, punând la socoteală şi pauzele, durează şi şase ore.

Revenind acum la opera lui Strauss - ea este încărcată de simboluri. Ce semnificaţii acordaţi rolului dvs.?

E vorba despre un basm aici, nu-i aşa? Eu sunt Kaiserul, Împăratul, cel care conduce, aşadar. Mi se pare că este un simbol foarte frumos şi îmi place în mod deosebit faptul că, datorită iubirii şi lacrimilor Împărătesei, el este salvat, după ce fusese pietrificat. Este un simbol foarte frumos care transmite ideea că iubire triumfă asupra tuturor încercărilor. Din punctul meu de vedere opera este un basm şi Richard Strauss însuşi a declarat că aşa s-a raportat la operă. Sigur că la mijloc sunt foarte multe simboluri dar cred că, mai presus de orice, subiectul operei este iubirea.

Atunci când este programată, opera este prezentată mai ales în versiune de concert. De ce?

Şi eu am cântat foarte des această operă în versiune de concert. Dar mai des am cântat-o pe scenă, într-o montare regizorală. Nu ştiu, însă, care apare mai des în programele instituţiilor muzicale. Eu am cântat-o de patru ori pe scena de operă şi de trei ori pe cea de concert. Să nu uităm, totuşi, că, fiind vorba despre un basm, punerile în scenă trebuie să fie destul de extravagante: e nevoie de o scenă amplă, sunt multe personaje, e nevoie, de aceea, şi de mult timp pentru repetiţii, tocmai pentru că există atât de mulţi solişti. Partitura mai cere şi un cor de copii şi unul de adulţi, un aparat orchestral foarte amplu, aşa încât aş putea să-mi imaginez că poate fi vorba şi de o chestiune de costuri. Şi montările cu operele lui Wagner - cum ar fi, de exemplu, cea cu Maeştrii cântăreţi - pot fi foarte costisitoare, din aceleaşi motive. Iar pentru versiunea de concert se repetă separat o perioadă (corurile), apoi de câteva ori împreună şi totul durează mult mai puţin decât în cazul punerii în scenă.

Eu mă gândeam că poate are legătură cu opera în sine...

Nu sunt sigur, deoarece cu Mehta am avut parte de o montare foarte, foarte frumoasă, când am cântat la Maggio Musicale Fiorentino. Am repetat experienţă scenică în Germania, unde a fost din nou foarte frumos, aşadar e ceva ce se poate face, nu înseamnă că opera nu este greu de regizat, dar se poate face. Mai sunt şi alte opere dificil de pus în scenă, dar dificultatea aceasta este ceva de care se ocupă regizorul. Dar aveţi dreptate în sensul în care opera nu este atât de cunoscută ca Arabella, Cavalerul rozelor, Salome sau Elektra. De aceea probabil că mulţi directori de instituţii muzicale se tem să investească săptămâni sau chiar luni de zile de muncă în ceva atât de amplu dar care riscă să nu se bucure de atât de mult succes. Eu cred că muzica este fantastică!

Împreună cu dirijorul Vladimir Jurowski veţi cânta Femeia fără umbră şi la Berlin, cu doar câteva zile înainte de a veni la Bucureşti. Cu Jurowski aţi mai colaborat de multe ori, nu-i aşa?

Da, am cântat foarte des împreună, ne cunoaştem deja de foarte mult timp. E interesant că am lucrat şi cu fratele lui şi cu tatăl lui. Am lucrat cu toţi trei.

Şi cum decurge colaborarea dvs. cu Vladimir Jurowski?

Foarte bine, Vladimir este un şef de orchestră grozav, cunoaşte foarte bine partiturile şi ştie exact ce vrea, e un dirijor de operă foarte bun, mereu extraordinar de bine pregătit, citeşte foarte mult despre opusurile pe care le conduce, poate spune foarte multe lucruri interesante despre ele. De aceea este întotdeauna o plăcere să colaborăm, deoarece el cunoaşte nu doar muzica, ci şi cerinţele tehnice vocale, ceea ce este extrem de important, mai ales că lucrurile nu stau mereu aşa. Există destul de mulţi dirijori care îţi dau senzaţia că nu ştiu prea multe despre operă sau cântat, ci doar despre partea orchestrală. La Jurowski lucrurile nu stau aşa. El este pregătit să dirijeaze nu numai creaţii simfonice, ci şi operă.

Ce urmează în agenda dvs. după Festivalul Enescu?

Imediat după festivalul Enescu voi cânta Gurrelieder de Schönberg la Tokio şi apoi în Germania. Iar apoi, în luna ianuarie, revin la colaborarea mea cu Vladimir Jurowski, de data aceasta la Londra, unde cântăm, în versiune de concert, opera Siegfried cu London Philharmonic.

Interviu realizat de Andreea Kiseleff. Traducere de Irina Cristina Vasilescu