În 31 august, de la ora 22.30, Ansamblul 'La Cetra d'Orfeo' apare în Festivalul Internaţional 'George Enescu' de la Bucureşti, pe scena Ateneului Român. Am stat de vorbă cu Michel Keustermans, cel care asigură direcţia muzicală, de la flaut drept.

Sunteţi şi creatorul acestui ansamblu care a împlinit 25 de ani, dar şi creatorul unui program care ne surprinde prin bogăţia scenică, prin acest melanj de stiluri artistice: muzica, dans, voci. De unde toată această bogăţie şi care este ideea care stă la baza acestui concept scenic?

În primul rând, îmi plac mult amestecurile. Am fost atras întotdeauna de popular şi savant şi mai ales de joncţiunea dintre popular şi savant, pentru că nu întotdeauna graniţa este foarte clară. Avem cântece populare, dar care sunt uneori utilizate de compozitori ca Lassus sau chiar Mozart, compozitori de muzică clasică. Ei au preluat cântece simple şi le-au transformat în mici bijuterii. Imi place să cercetez, să descopăr asemenea cântece şi apoi fie preiau aranjamente care există în epocă, fie le fac eu însumi aranjamentele. Iar aici, în muzica spaniolă, am plecat de la cântece tradiţionale, de la villancicos, de la o întreagă serie de dansuri tradiţionale spaniole şi sud-americane, unde uneori regăseşti doar melodia şi trebuie să scrii tot restul. N-ai în mod explicit două sau trei, patru voci, nu ai armonia, uneori ai melodia şi textul. Atât! Pentru mine, acesta este un demers foarte interesant. Am lucrat cu dansatorii, evident, care au pregătit şi coregrafiile.

'Ay Amor!' este un program care există în repertoriul dumneavoastră curent, l-aţi creat în urmă cu 10 ani.

Da. În primul 'Ay Amor!' pe care l-am făcut, am utilizat şi muzică engleză şi am aplicat acelaşi mod de lucru, pe teme de balade din parioada elisabethană. Apoi am decis să rămânem doar la muzica spaniolă, pentru coerenţă. Separat am creat, mai târziu, şi un program englez: 'Lavander's Blue'. Avem mai bine de 50 de programe diferite, create de-a lungul existenţei ansamblului 'La Cetra d'Orfeo'

'Ay Amor!' este un titlu care într-adevăr transportă direct în spaţiul spaniol. De unde şi această permeabilitate, un program care suportă atâtea transformări, de la componenţa pieselor la cea a ansamblurilor? Scriaţi în prezentare că, dincolo de efectivul de bază alcătuit din instrumentişti şi solişti vocali, concertul poate avea, sau nu, un cor de cameră, poate avea, sau nu, un violonist, la fel, şi dansatori. Se citeşte aici un anume concept de program, altul decât cel cu care ne-am obişnuit în concertele clasice. Puteţi să ne ghidaţi un pic către culise, ce se află în spatele naşterii unei asemenea creaţii scenice?

Eu îmi aduc scena în minte. Mă aşez în fotoliu în locul spectatorului şi mă întreb: ce aştept? Aşa încerc, în primul rând, să trezesc oamenilor, emoţii. Emoţia trebuie să fie prima. Şi poate merge uneori până la lacrimi. Apoi, încetul cu încetul, dezvolt varietate: schimbări de ritm, de culoare, varietate vizuală - pentru că avem costumele dansatorilor şi tot felul de dansuri diferite, dar niciodată cinci dansuri la rând, poate două dansuri. Apoi ies dansatorii şi revin vocile, urmează o piesă instrumentală , muzică savantă cu reducerea numărului de artişti: de exemplu o improvizaţie la violă. E un întreg parcurs în care trebuie să păstrezi un fir conducător, pentru ca acultătorii să nu-şi piardă interesul. Ei trebuie să se simtă conduşi în permanenţă. Şi încerc să închei, întotdeauna, cu ceva puternic, nu atât în sensul de forţă, dar puternic ca emoţie şi captare a atenţiei muzicale.

Aceasta ar fi, să înţeleg, strategia prin care reuşiţi, cum spuneaţi adesea, să redaţi viaţă muzicii şi, mai ales, să faceţi accesibilă pentru toţi muzica veche, muzica clasică.

Pentru a o face accesibilă uneori povestesc, explic piesele. Aici nu o voi face că ar fi prea lung, dar de cele mai multe ori, explic.

Ne-aţi putea totuşi, explica acum, în câteva cuvinte, parcursul compozitorilor? Pentru că avem o lungă listă, mai mult de douăzeci de nume! Unele dintre acestea ne sunt cunoscute, altele nu.

Da. Cei mai mulţi vin din Spania, sunt compozitori de la curtea regelui care au pus pe note muzicale madrigale, villancicos, muzici populare cărora le-au adus un plus de nobleţe. Nu sunt compozitori care au scris operă, sunt mai degrabă autori de muzică profană cei pe care i-am ales. Dar, vedeţi, sunt şi mulţi anonimi, şi câţiva compozitori de muzică din America Latină. Ştim că au fost mulţi misionari iezuiţi care au plecat în America de Sud în secolul al XVI-lea. Ei au adus odată cu ei o anume formă de muzică renascentistă şi barocă. Nativii din America de Sud au preluat această muzică în felul lor, cu instrumentele lor, ceea ce ne face să cântăm aici cu instrumente din America Latină, charango, de exemplu sau quena şi flaut, evident. Pentru că, atunci când cântau această muzică, în Peru, de exemplu, în timpul ceremoniilor religioase, se dansa foarte mult - în America Latină, ca şi în Spania. Şi foloseau toate aceste instrumente, şi percuţii, multe percuţii. Deci, vom recrea ambianţa cea mai apropiată cu ceea ce-mi pot imagina că a fost în acea epocă.

Aţi putea formula o scurtă recomandare, o cheie de receptare a spectacolului 'Ay Amor!' pentru ascultătorii Radio România, care nu au în faţă scena Ateneului, cu dansatorii, coregrafia şi tot acest tablou particular, care include şi instrumentele de epocă?

O cheie de audiţie? Aş putea spune că trebuie să închidă ochii, să-şi imagineze că suntem la curte unde sunt costume, multă, multă culoare şi câteva dansuri de curte: unele nobile, dar şi altele mult mai sălbatice, mai săltăreţe, cu mai multe întorsături, răsuciri. Cu castagnete, cu zapatero şi bătăi din tocuri, multe tocuri pe podea. Se învărt, dansează, sar: asta este ceea ce vom vedea la nivelul dansului.