În perioada 21-22 februarie, pianistul Daniel Petrică Ciobanu, laureat cu premiul al II-lea și premiul publicului la concursul Arthur Rubinstein de la Tel Aviv - ediția 2017, a realizat înregistrări pentru Radio România, la invitația Radio România Muzical.

Cred că este prima dată când înregistrezi în România, nu?

Da, şi chiar mă bucur că mi-aţi oferit o astfel de oportunitate.

De fapt, ce a însemnat pentru tine această invitaţie a noastră?

În primul rând sper să fi însemnat începutul unei tradiţii cu Radio România Muzical şi mă bucur că am şansa să încep să mă afirm un pic şi pe tărâmurile natale, fiind plecat de prea mult timp.

De când ai plecat din România?

Prima dată am plecat la 16 ani în Edinburgh, la Colegiul Stewart Melville, chiar cu Bursa "Constantin Silvestri" oferită de doamna Anda Anastasescu şi după acel an absolut mind opening m-am întors să termin clasa a XII-a în Piatra Neamţ, cu doamna Mihaela Spiridon - profesorul meu de pian. La 19 ani am părăsit ţara, am făcut şase ani de studii la Conservatorul Regal din Scoţia şi după m-am mutat în Berlin cu Pascal Devoyon.

Acum, propriu-zis, ce faci la Berlin?

Sunt la al doilea master, doar din pricina faptului că profesorul meu nu dă lecții în particular și a trebuit să intru iarăși peste toată birocrația unei facultăți, dar merită. E un profesor extraordinar și fiecare lecție e o lecție de viață mai mult decât o lecție de muzică.

Legătura Pascal Devoyon - muzică franceză ne duce către prima lucrare pe care ai înregistrat-o în studiourile noastre: La Valse de Maurice Ravel.

Cu La Valse de Ravel am simţit instant o conexiune destul de puternică. Doar ascultând, am simţit efectiv cum se deschide în timpanele proprii şi, ulterior, făcând un pic de cercetare, am descoperit o chestie destul de tragică în această piesă. Iniţial, Ravel începuse piesa în 1909, apoi intervenise primul război mondial la care ţinuse el morţiş să participe, piesa fiind întreruptă şi terminată după război. Asta mi s-a părut fascinant, cum se simte ruptura dintre ce a fost şi efectul unui astfel de eveniment traumatizant.

Pentru a doua seară de înregistrări - pentru că trebuie să spunem că tu faci un lucru eroic înregistrând aproape numai la ore de noapte - avem o lucrare de George Enescu și Tablourile de Modest Musorgski.

Când am văzut orele de înregistrare, am zis că dacă suntem tot nocturni să înregistrăm şi Carillon nocturne de Enescu, să fim în temă, şi, cumva, Clopotele din Mussorgski - imitaţie, un pic, din Boris Godunov. M-am gândit că e un fel de cocktail care se potriveşte şi merită puse împreună. Musorgski, din nou, a fost o piesă care m-a luat prin surprindere cât de natural s-a așezat în degetele mele și cât de ușor pot să mă conectez cu fiecare tablou. Îmi place foarte tare să cânt piese care se leagă de spiritual mai mult decât de partea tehnică a pianului, care depășesc cumva o compoziție de pian. Și în omagiul pe care l-a adus Musorgski pentru prietenul dânsului, Victor Hartman, am simțit fix chestia asta... că e, cumva, o piesă care îi dă frâu liber lui Musorgski să scape de durerea pe care a simțit-o când l-a pierdut pe acest prieten. Din fericire, eu n-am simțit niciodată o traumă atât de puternică, să pierd un prieten atât de apropiat, dar e atât de sinceră și atât de transcedentală, că eu nici nu trebuie să fac nimic în principiu; e o chestie care răspunde de la sine. Eu trebuie doar să fiu prezent fizic și să las muzica să treacă prin filtrul meu. E atât de bine scrisă și atât de puternică, încât mă simt efectiv ca și cum aș merge la biserică și aș asculta o slujbă foarte bine pusă la punct, din care am de învățat de fiecare dată când cânt.

Cum e pentru tine experienţa acestor înregistrări de studio, care este cu totul altceva decât a da un concert într-o sală?

Înregistrarea e complet diferită de energia pe care o simţi când susţii un concert cu public şi te tot hrăneşti în continuu, pe tot parcursul unui recital care poate dura spre 80 minute. Abordarea mea este destul de naivă oarecum. Încerc cât mai puţin, cât sunt pe scenă, să controlez şi să impun muzicii, lucru pe care îl fac destul de mult în sala de studiu. Și aseară, odată ce m-am trezit în fața unor microfoane și unei liniști mortuare de care nu am putut să mă agăț, a fost un pic dificil. Cumva, la înregistrare ai avantajul că, într-adevăr, poţi să repeţi anumite pasaje şi să storci efectiv uleiul esenţial al ideilor personale şi, bineînţeles, ale compozitorului.

Cred că modul în care se realizează înregistrările și faptul că trăim într-o lume a industriei discografice, asta formează un anumit tip de artist și chiar și un anumit tip de public. Pentru că și noi, cei care suntem în public, ascultând un disc avem acces la ceva perfect, ceva care poate nu e chiar la fel de perfect în concert...

Și perfecțiunea sună bine, să fie totul perfect, dar se pierde acel ceva care cumva ține publicul într-un concert live, îl ține la marginea scaunului. Cumva ironic, când înregistrezi mi se pare mai puțin intim decât un concert în care ești, sau teoretic ar trebui să fii, cât mai deschis și să lași publicul să te întrepătrundă din sală și cu ei să creezi așa un fel de mișcare circulară în care să transmiți și să primești feedback, nu neapărat prin aplauze, dar și prin liniște, prin, poate, și închiderea telefoanelor mobile ș.a.m.d. Eu cred foarte tare și devine din ce în ce mai palpabil feelingul de concert în care efectiv simt cum am o energie cu care să mă hrănesc. Pe când în înregistrare, într-adevăr, poți să-ți expui mult mai clar ideile și nu ai doar o singură șansă să te expui muzical, dar și asta e un pic problematic. Și repetiția, la un moment dat, după două-trei ori, din nou își pierde din parfum, devine o chestie tehnică mai mult.

Cred că artiștii de vârsta ta de astăzi - tu ai 27 de ani, generația de astăzi se confruntă cu o serie de provocări pe care generațiile anterioare nu le-au avut. Mi se pare mult mai dificil pentru un artist de astăzi să stăpânească, iată, perfect instrumentul într-o lume foarte concurențială - trebuie să fim conștienți de asta -, să aibă șansa de a descoperi un manager care să-l promoveze acolo unde trebuie și să ajungă în sălile unde-și dorește să cânte, alături de artiștii cu care ar trebui să cânte, să aibă și discuri ca să se poată promova și prin ele... eventual să mai scrie tot timpul și pe facebook și să fie prezent în social media... e un fel de super-erou. Tu cum simți presiunea provocării de a fi astăzi pianist?

Încerc, în primul rând, să mă asigur că nu se pierde calitatea lui Daniel Ciobanu la pian și apoi, un pic cu greu, dar am și norocul că momentan am doi agenți care mă supervizează și îmi mai iau din obligațiile logistice și toate contactele astea care trebuie imediat absorbite și ramificate în tot felul de oportunități. Și, cumva, este și un avantaj că totul e atât de ușor de accesat. Ai făcut o înregistrare, ai pus-o imediat pe youtube sau pe facebook și tot globul are șansa să te audă într-o secundă, față de acum ceva ani când era un cerc destul de restrâns între casele de discuri și accesul publicului de rând la înregistrările personale. Dar, într-adevăr, sunt pianiști care sunt excepționali de vivace și pe plan tehnologic și acolo mai duc și eu bătălii când văd cât de multe chestii poate să facă un pianist pe lângă actul în sine de a da un recital. Dar încerc să învăț și să țin pasul cât mai puternic.

Ce urmează mai departe? Spun doar că vei reveni la Sala Radio pe 18 mai cu un program foarte ambițios.

Chiar mâine dimineață (23 februarie 2018) o să plec la Paris pentru o academie de muzică franceză unde o să cânt din nou La valse de Ravel și Suita Mirroir. Apoi voi avea un pic de timp de respiro oarecum; o să rămân la Berlin. Trebuie să învăț un repertoriu destul de abrupt pentru debutul din Carnegie Hall din octombrie.

Felicitări!

Mulțumesc.

Ce repertoriu?

Am să încep cu Enescu, cu Carillon nocturne, apoi Tablourile lui Musorgski, trei preludii de Skriabin, Sonata nr.2 de Prokofiev și Pasărea de foc de Stravinski în aranjamentul lui Guido Agosti.

Da, într-adevăr, un program foarte ambițios!

Da, e un pic caloric. O să am multe calorii de ars și înainte, și pe scenă, și după probabil. Ca și proiecte mai importante, țin să menționez că sunt extrem de entuziasmat de invitația pe care am primit-o la Festivalul Enescu de anul viitor și...

Cu cine vei cânta? Sau vei avea un recital?

Voi cânta Concertul de Prokofiev nr.3 cu Orchestra Poloneză. Și, între timp, am mai primit o invitație de la Konzerthaus în Berlin. În Frankfurt voi cânta acum, în aprilie; e un târg, poate cel mai mare din lume, unde se afișează fiecare brand de piane și au patru concerte în care sunt invitați patru pianiști să cânte pe cele mai de succes branduri.

Și vii la Sala Radio pe 18 mai. Noi ne bucurăm foarte mult de asta! Și e un program foarte ambițios, iarăși.

Da, e destul de îndrăzneț proiectul, dar cumva avem nevoie să ieșim un pic din tradiția asta atât de puternică cu o uvertură, un concert și apoi o simfonie.

Deci, ce va fi, de fapt?

Vom începe cu o uvertură și apoi voi termina prima parte cu Rapsodia de Rahmaninov pe o temă de Paganini. Și m-am gândit, de ce să cânt doar un singur concert, dacă se pot cânta două? Și am zis să lipim cumva și Rhapsody in blue de Gershwin, Rahmaninov fiind un fan înrăit al jazzului și chiar și al lui Gershwin, m-am gândit că se potrivesc foarte bine și putem să simțim și un pic gust de șampanie după Rapsodia de Rahmaninov.

Când te-am văzut evoluând la Tel Aviv, la Concursul Arthur Rubinstein unde ai obținut premiul al II-lea și premiul publicului...

... un public ca cel din tel Aviv... chiar m-a bucurat, cred, un pic mai tare decât premiul juriului.

Așadar, o mare reușită. Când te-am văzut și te-am urmărit și uitându-ne în poze, am zis: uite un pianist mai nonconformist, dar acum îmi dau seama că, de fapt, tu ai o structură foarte clasică în interior. Cum e adevăratul Daniel Petrică Ciobanu?

Cumva, am instinctul să părăsesc un pic zona asta de confort a unui pianist clasic și să încerc pe cât posibil, fără să rănesc muzica clasică, să mă afirm cumva și prin îmbrăcăminte un pic mai nonconformistă și, în principiu, să arăt celor tineri mai ales că, totuși, nu e o meserie sau nu e un domeniu în care trebuie să fii tot timpul cu papion și în trecut. Se poate aborda stilul clasic și cu o alură contemporană și cu o abordare chiar muzicală din anumite puncte de vedere, mai contemporană și mai fresh. Momentan sunt atât de mulți pianiști în lume, că îți permiți să ieși un pic câteodată din acest cocon al muzicienilor clasici, în adevăratul sens al cuvântului.

Deci, într-un fel, te văd oarecum optimist vizavi de ceea ce înseamnă receptarea muzicii clasice pentru un public larg în viitor!

Da, și văd că din foarte multe puncte de vedere se îndreaptă spre un fel de muzică clasică cu un aproach mai jazzy cumva. Adică văd și o grămadă de parafraze care se construiesc momentan pe piesele clasice şi chiar şi pianiştii mari şi din trecut încep să aibă o abordare un pic mai relaxată şi un pic mai modernă, dându-şi seama că totuşi... da, avem o tradiţie de continuat. Avem un compozitor ca Beethoven pe care nu putem să-l masacrăm cu tot felul de contemporanisme prea dubioase şi, totuşi, trebuie să-l ţinem în viaţă cumva şi cât mai autentic. Dar avem şi compozitori precum Prokofiev, Skriabin.

Foarte interesant! Dar publicul cum ţi se pare că primeşte?

Şi dânşii chiar au nevoie la un moment dat de o bucată într-un concert de, nu ştiu, 10-20 de minute, de respiro. Adică da, punem, creăm acolo un nucleu intelectual şi cumva ne teleportăm în trecut, acum 300-400 de ani, dar totuşi trăim în 2018 şi avem anumite nevoi contemporane... să ascultăm şi un pic de jazz, şi muzică rock, muzică electronică...

Tu cânţi şi jazz?

Da. Eu am, aşa, o stare, my dirty little secret. Simt nevoia câteodată să-mi trimit urechile în vacanţă şi să mă contopesc cu un alt tip de muzică, chiar şi muzică electronică din ziua de azi.