Ian Storey, la Craiova aţi fost invitat să cântaţi, în versiune de concert, actul II al operei wagneriene Tristan şi Isolda. Credeţi că există şi avantaje în a oferi publicului un fragment de operă în concert, ci nu în cadrul unui spectacol?

N-aş spune că e neapărat vreun avantaj, dar e drept că astfel mai mulţi oameni au ocazia să asculte muzica. Pentru că există şi persoane care nu au răbdare să urmărească un spectacol de operă ce durează aproape 5 ore. Eu mă antrenez foarte mult la sala de gimnastică şi îmi amintesc de o conversaţie pe care am avut-o cu cineva acolo; tipul m-a întrebat ce fac, pentru că a observat că mă antrenez zilnic dar sunt perioade în care dispar cu totul. I-am spus că sunt cântăreţ de operă. O, a exclamat, îmi place opera - Puccini, Mozart. Eu i-am spus că interpretez şi Puccini, Verdi, dar şi Wagner şi opere ruse şi cehe. Iar el a reacţionat - a, Wagner! Nu prea îmi place pentru că e lung şi se cântă tare.

Asta e impresia multora...

Iar eu i-am spus că nu e aşa! În partitura mea de Tristan, de exemplu, există foarte multe momente notate cu piano. Pentru că nimeni nu îşi strigă dragostea iubitului sau iubitei, nimeni nu strigă în urechea celei dragi în încercarea de a o seduce. Trebuie să cânţi cu blândeţe astfel de momente. Cred că asta se întâmplă din cauza faptului că de vreo 50 de ani încoace oamenii s-au obişnuit cu artişti care îşi forţează drumul prin rolurile wagneriene, cântă foarte tare şi încearcă să reziste astfel pe întreaga durată a spectacolului.

Poate că tradiţia aceasta vine şi din ceea ce s-a întâmplat la Bayreuth după moartea lui Wagner ? S-a mers o lungă perioadă pe un stil declamat, cu accent pe text.

Probabil, da. Dar nu trebuie să uităm faptul că Wagner a fost influenţat de compozitori ca Bellini, adică de belcanto, ci nu de "canbelto" (râde). Când am cântat prima dată Tristan, în deschiderea stagiunii (2007 -2008) a Teatrului La Scala, discutam cu Barenboim (dirijorul acelei producţii) despre momentul "O König". Iar Daniel mi-a spus să cânt cât pot eu de frumos şi de liric aici. Pentru că aici de vorba, de fapt, despre o arie de factură italiană. Nu e nevoie să ataci apăsat fiecare sunet. Poţi declama textul, dar trebuie să cânţi legato. Iar legato-ul îţi masează vocea, îţi menţine prospeţimea, te ţine într-o stare bună de lucru.

Aţi avut doar cinci luni la dispoziţie pentru a învăţa acest rol. Ce aţi învăţat despre dvs. cu acest prilej?

Totul s-a întâmplat foarte rapid pentru că au avut o problemă cu tenorul care ar fi trebuit să cânte iniţial (nu ştiu detalii legate de absenţa lui şi nici nu mă interesează). Eu cântam Jenufa la Milano şi mă plimbam într-o zi prin La Scala, iar managementul mi-a spus că mă vor pentru Tristan. Iar eu am râs, pentru că rolul mi se oferise, deja, de şapte sau de opt ori, iar eu refuzasem de fiecare dată.

De ce?

Pentru că ştiam că Tristan este un vârf pentru tenori, cel mai greu lucru de realizat, iar mulţi tenori şi-au stricat vocile cântând partitura. Au existat cântăreţi care, după o producţie cu Tristan şi-au distrus vocea şi şi-au încheiat cariera. În plus eu am o regulă conform căreia nu cânt în mai mult de 30, 40 de spectacole sau concerte pe an. Nu mă interesează să cânt de 70 sau 80 de ori pe an. Îmi place să fac muzică, îmi place procesul repetiţiilor şi îmi place să creez. Sunt mulţi cântăreţi care trec prin trei, patru zile de repetiţii, cântă ce au de cântat şi apoi trec rapid la următoarele. Sigur, în felul ăsta câştigi mult mai mulţi bani, dar pentru mine asta nu e satisfăcător. Aşa că atunci când cei de la Milano m-au rugat să cânt rolul iniţial am zis nu. Dar au insistat, m-au trimis că îi cânt lui Barenboim, lui i-a plăcut ce a auzit şi mi-a dat de studiat trei secţiuni din partitură. Aveam, deci, repetiţii la scenă pentru Jenufa, dar imediat ce încheiam mergeam într-o altă sală pentru a studia Wagner. Repetam rolul Števa şi apoi învăţam Tristan.

Aţi avut un coach vocal?

Da, era head of music la Scala, specialist în Wagner şi desigur vorbitor de limbă germană. Apoi, după un spectacol cu Jenufa, a venit Daniel (Barenboim) să lucrăm, iar vreme de 45-50 de minute am trecut prin fragmentele pe care mi le dăduse să le învăţ, iar apoi a anunţat pe toată lumea prezentă (echipa de management, asistenţi etc.). "El el noul meu Tristan".

Cum v-aţi simţit? Mândru? Sau ca şi cum o mare responsabilitate şi greutate vi se aşezase pe umeri?

Nu. Eu am făcut sport mare parte din viaţă şi am făcut studii de design de mobilier. Am fost mereu genul de persoană care găseşte soluţii. Dacă eşti pe terenul de squash trebuie să găseşti o soluţie pentru a-ţi învinge adversarul; dacă realizezi o piesă de mobilier şi o piesă nu se încadrează perfect - trebuie să găseşti o soluţie. La fel e şi atunci când cânt - trebuie să găsesc o soluţie la diverse probleme. Cânt la pian de când aveam 5 ani, aşa că muzica e doar încă o faţetă a personalităţii mele. După ce s-a hotărât că eu voi cânta, Barenboim şi managementul m-au întrebat ce angajamente am în perioada următoare, eu le-am răspuns şi ei mi-au spus că trebuie să anulez totul. Iar directorul de casting a realizat că dacă eu fac asta nu voi avea nici un venit. Aşa că directorul teatrului a spus că vor plăti ei tot - ceea ce a însemnat cheltuielile familiei mele în Anglia (combustibil, mâncare, rate la bancă, tot), cheltuielile mele de şedere la Milano, unde am rămas în jur de nouă luni, plus toate onorariile pe care eu le-am pierdut anulând spectacole şi concerte. Aşa că a fost...ceva cu adevărat important. Mi l-au dat pe James Vaughan coach pe întreaga perioadă a şederii mele la Milano. Deşi James este el însuşi fluent în germană au adus un vorbitor nativ de limbă germană, de asemenea cântăreţ, care mă putea învăţa, deci, germana cântată. Această persoană a rămas trei luni, iar pentru patru luni şi jumătate am lucrat şase zile pe săptămână între 6 şi 10 ore, pentru ca eu să pot învăţa pe dinafară partitura până în momentul începerii repetiţiilor. Regizorul producţiei era extraordinarul Patrice Chereau, aşa că managementul teatrului ne-a trimis, pe mine, pe Waltraud Meier (cântăreaţă renumită pentru interpretările în creaţii wagmeriene), pe scenografi, pe realizatorii costumelor şi aşa mai departe la Aix-en-Provence, unde Chereau lucra în acea perioadă. Am petrecut o săptămână în care în mare parte am discutat pe marginea textului din duetul actului al II-lea. Iar Waltraud, care studiase rolul (Isoldei) de foarte mulţi ani şi îl cântase vreme de aproape 16 ani în acel moment, spunea că nu se gândise niciodată la rol din perspectiva propusă de regizor. O mare artistă ca ea învăţa ceva nou. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care iubesc ceea ce fac, cântatul: am interpretat până acum Tristan de mai bine de 70 de ori şi, de fiecare dată când îl cânt, fie că e vorba despre o repetiţie sau chiar de spectacol sau concert, învăţ ceva nou, descopăr o nuanţă nouă sau orice altceva interesant. De aceea îmi şi place atât de mult să repet. Şi faptul că interpretezi partituri cu dirijori, ansambluri diferite, în diverse săli de spectacol sau de concert, diferenţele te fac să descoperi culori noi ale orchestrei, lucruri pe care nu le-ai observat până atunci. Iar asta îţi dezvoltă înţelegerea. Tristan este nu numai unul dintre rolurile mele preferate, este, de fapt, singurul rol de care sunt îndrăgostit. Îl cânt, deci, cu orice ocazie ce se iveşte.

Aveţi un interpret preferat pentru Tristan?

Nu. Motivul este că nu ascult discuri cu înregistrări de operă. La începutul carierei mele am fost nevoit să învăţ un rol întreg într-un timp foarte scurt şi am făcut asta ascultăm un CD. Am învăţat şi greşelile care erau prezente acolo, iar asta a fost o lecţie pentru viitor. Am, de altfel, o colecţie foarte mare de compact-discuri, pe care le ascult ocazional, dar nu cu scopul de a învăţat partitura mea. Am cântat, de exemplu, în urmă cu trei zile, într-un spectacol cu una dintre operele lui Korngold, Das Wunder der Heliane; aici am vrut să intru în atmosferă, să mă concentrez pe orchestraţie, aşa că am cumpărat CD-ul cu imprimarea făcută de dirijorul John Mauceri. L-am ascultat cu partitura în faţă şi am putut, astfel, să realizez cât de densă este scriitura orchestrală aici. Oricum tempo-urile de aici nu pot fi reproduse pe scenă pentru că sunt extrem de lente. Ei au înregistrat, probabil, în cinci zile CD-ul. Am înregistrat şi eu un album solo cândva, dar am făcut asta în regim de live, deoarece mediul de studio mie nu mi se pare că este propice interpretării. E un simplu exerciţiu intelectual, nu e muzică. Mie îmi plac, deci, spectacolele şi concertele live, unde chiar şi dacă se întâmplă ceva rău poţi repara din mers. Iar satisfacţia este mult mai mare. Iar cu această operă de Korngold am procedat aşa: am ascultat-o de vreo două ori pe CD, pe care apoi l-am pus deoparte, am deschis din nou partitura, m-am aşezat la pian şi am început să studiez. Îmi place să cred că am procedat în stilul lui Jessye Norman - ea lua o frază şi încerca să o cânte în toate modurile posibile înainte de a ajunge la versiunea care i se potrivea ei. Atunci când lucrezi cu dirijori şi uneori chiar cu regizori este de dorit să rămâi flexibil, iar singurul mod de a obţine asta este să înveţi singur partitura. Dacă o înveţi de pe un CD vei reţine nu muzica în sine, ci interpretarea respectivă. Revenind, însă, la Tristan - momentul de la Teatrul La Scala a fost ca un dar de la Dumnezeu - contextul a fost extraordinar. Distribuţia era un fel de who's who în Wagner, apoi dirijorul, regizorul, sala în sine...toate au fost extraordinare! Cineva de la Scala ţin minte că a spus că "avem toate ingredientele necesare pentru a face un tort splendid".

Unde aţi mai cântat rolul Tristan de atunci? Pentru că asta se întâmpla în urmă cu zece ani

O, dar unde nu l-am cântat? Daniel a vrut să mă ia cu el la Metropolitan să îl cântăm, însă eu nu am putut, deoarece acceptasem deja să îl interpretez la Zürich. L-am cântat, deci, de două ori la Scala, apoi la Zürich, Barcelona, Washington, Vilnius, în diverse teatre de operă din Germania, în Franţa... îmi vine foarte greu să îmi amintesc locurile şi vă rog să nu mă întrebaţi şi de ani! (râde).