În 6 şi 7 septembrie, Cristian Măcelaru, dirijor în rezidenţă al celebrei Orchestre Simfonice din Philadelphia, director al festivalului de muzică contemporană Cabrillo (SUA), cu prezenţe în 2017 la pupitrul unor orchestre binecunoscute precum Orchestra Regală Concertgebouw şi Orchestra Radiodifuziunii Bavareze din München, va păşi pentru prima dată şi pe scena Festivalului Internaţional George Enescu. Conduce Orchestra Filarmonicii Cehe, înlocuindu-l pe regretatul Jiri Belohlavek, stins din viaţă în 31 mai 2017. Cristian Măcelaru are 37 ani, s-a născut la Timişoara şi de la vârsta de 17 ani a studiat şi s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. Din 2012, când a dirijat pentru prima dată în România, la Sala Radio, este o prezenţă constantă şi foarte apreciată pe scenele româneşti.

Este importantă pentru tine prezenţa la Festivalul George Enescu?

Eu am dorit dintotdeauna să vin la Festivalul Enescu, în situaţia în care ar fi fost posibil, şi mă bucur că pot să vin cu o orchestră pe care o îndrăgesc foarte mult, cu care îmi place să colaborez şi cu un repertoriu care reprezintă lucrări variate care îi definesc pe ei.

De ce ţi-ai dorit mereu să vii la Festivalul George Enescu?

Îmi place foarte mult să vin în România şi, cum am făcut-o în ultimii cinci ani, vin cât de des pot. Îmi place să colaborez cu toate instituţiile cu care pot din România şi cu toate instituţiile care îmi deschid uşi ca să pot să colaborez cu ele. De aceea, mi-am dorit să vin şi la Festivalul Enescu, deoarece Festivalul Enescu îmi dă posibilitatea să comunic cu o audienţă mult mai mare, cu o audienţă mai diferită decât cea care vine la concertele Filarmonicii sau ale Orchestrei Naţionale Radio. Mi-am dorit să pot să împărtăşi ceea ce am şi ce mi s-a dat cât mai multor oameni.

Ai putea alege să dirijezi orchestre străine, pentru că sunt convinsă că angajamentele propuse sunt foarte multe, şi cred că au fost situaţii când ai refuzat concerte în străinătate ca să vii să dirijezi în România, în condiţii poate nu la fel de bune, dar totuşi ai făcut-o. De ce un artist care a plecat la 17 ani de aici şi s-a format propriu-zis în altă parte decât în România rămâne atât de legat de pământul unde s-a născut?

Nu ştiu cum gândesc alţi artişti, dar pentru mine a fost foarte important toată viaţa să înţeleg faptul că a avea această posibilitate sau oportunitate să mă formez ca artist în afara României, vine şi cu posibilitatea de a veni înapoi în România, să împărtăşesc din ceea ce mi s-a oferit, pentru că nu cred că am făcut ceva extraordinar ca să merit acest lucru. După părerea mea, a fost un simplu Dar. Aşa că este responsabilitatea mea să împărtăşesc ceea ce mi s-a dat. Eu aşa gândesc!

Te simţi acum mai curând american sau român?

Sincer să fiu, nu mă simt nici american, nici român. Când vin în România, în primele zile mă simt foarte român, dar apoi, încet, încep să-mi aduc aminte care sunt motivele pentru care nu locuiesc în România, lovindu-mă de viaţa de zi cu zi; m-am obişnuit mult mai mult cu cea din America. Dar, când vorbim despre cultură, despre felul de a face muzică, despre dorinţa muzicienilor cu care mă întâlnesc şi care vor să facă muzică este acelaşi lucru, dorinţa este aceeaşi, poate dăruirea cu care o fac este mai mare. Sunt muzicieni în România cu care lucrez, cu care m-am împrietenit, pe care îi cunosc, care au aceeaşi dorinţă pentru a face ceva frumos, ceva plăcut şi artistic, pe care o am şi eu. De fiecare dată când vin, sunt încurajat şi bucuros să pot să întâlnesc aceşti oameni cu care să mă identific şi cu care să pot să continui ceea ce vreau să fac.

A dărui înapoi ceva ce ai primit. Este un gest pe care l-a făcut la rândul său George Enescu, personalitatea pe care o celebrăm în acest festival şi care cred că este inspiratoare pentru mulţi. Este şi pentru tine?

Da, de foarte multe ori mă gândesc la George Enescu, nu numai ca la muzicianul şi artistul extraordinar care a fost, mă gândesc de foarte multe ori şi la personalitatea şi omul care a fost George Enescu. Pentru că din tot ce ştiu eu despre el, a fost un om cu inimă extraodinar de mare şi cu o înţelegere a importanţei de a se dărui pentru ceea ce făcea. Cunosc foarte multe momente în care el a mers mult peste ceea ce se aştepta din partea lui şi mi-am dorit dintotdeauna să pot să continui aceeaşi idee de a fi un artist care, în primul şi în primul rând, să fie un om care înţelege că aceste două lucruri sunt legate foarte mult.Cred că se reflectă şi în felul în care a fost el ca muzician. S-a reflectat şi ideea aceasta a personalităţii lui.

Prima lucrare pe care o vei interpreta pe scena Ateneului Român în cadrul Festivalului Enescu este semnată de George Enescu - Suita a III-a "Săteasca", una dintre lucrările lui de maturitate şi din care simt că răzbate un sentiment nostalgic al omului care priveşte înapoi către copilărie, către o lume care poate nu mai este; un om care trăise o mare parte din viaţă, ca şi tine, în afara României. Ce ne poţi spune despre viziunea ta asupra acestei lucrări?

Pentru mine, este o lucrare extraordinară; o numesc "Tablourile lui Enescu", prin analogie cu Musorgski. Este o reprezentantă a unei lumi trecute şi o amintire nu numai pe care o vedem, o amintire pe care Enescu încearcă să ne facă să o simţim şi să o înţelegem din multe perspective. Este foarte frumos scrisă. Ce îmi doresc eu în interpretarea pe care am să o fac, este să aduc elementul folclorului românesc puţin mai în evidenţă decât îl aud în jurul meu. Enescu a notat foarte foarte minuţios în partitură fiecare gest muzical. Este foarte clar, ca şi în Sonata a a III-a pentru vioară şi în Suita "Impresii din copilărie". Când ne uităm numai la aceste lucruri fără să înţelegem contextul de unde vin ele şi să înţelegem de ce a notat atât de minuţios, atunci nu putem să interpretăm muzica cum ar interpreta-o un lăutar sau cum ar interpreta-o din punct de vedere folcloric. Eu spun că în muzica lui Enescu, cel mai greu lucru este să vedem pădurea din cauza pomilor. Asta îmi doresc eu să pot să realizez, să putem să înţelegem, să simţim acest spirit folcloric pe care Enescu îl dă în aceste imagini, dar fără să rămânem axaţi numai pe aceste detalii micuţe.

Sunt şi alte lucrări de George Enescu pe care le-ai interpretat în calitate de dirijor pe scene internaţionale?

Da, am făcut simfoniile I şi a II-a, desigur, Rapsodiile române; ca violonist am cântat orice se putea cânta pentru vioară, lucrări camerale, sonate. Îmi doresc foarte mult să dirijez Enescu în afara României, dar din păcate nu întotdeauna mi se aprobă sau mi se cere să dirijez Enescu.

A doua lucrare din programul primului concert pe care îl veţi susţine la Bucureşti alături de Filarmonica cehă, îl are solist tot pe un român, tot stabilit în străinătate - violoncelistul Valentin Răduţiu, care este şi laureat al Concursului Enescu. Îl cunoşti deja pe Valentin, aţi mai lucrat?

Nu îl cunosc pe Valentin, nu am lucrat niciodată cu el, dar mă bucur foarte mult să îl întâlnesc şi întotdeauna cu mare bucurie întâlnesc noi tineri solişti, mai ales români, cu care să colaborez. Nu îl cunosc, dar ştiu destul despre dânsul încât mă bucur de întâlnire.

Însă pentru al doilea concert, ai mai colaborat cu Nikolaj Znaider. În interviul pe care l-am realizat cu el, îmi spunea cât de încântat a fost să lucreze cu tine. Ce ne poţi spune tu despre Nikolaj Znaider?

Cu Nikolaj Znaider am lucrat şi înainte şi suntem programaţi să lucrăm şi în viitor mai mult. Nikolaj Znaider este un artist extraordinar din toate punctele de vedere; şi ca violonist e foarte bun, dar ce îmi place foarte mult când vorbesc despre el, e faptul că el fiind şi dirijor, e foarte mult axat pe o idee totală a concertului, nu e axat numai pe linia melodică sau pe linia solistului. La concertul de Brahms trebuie să te uiţi ca la o simfonie. Cu această lucrare a fost o colaborare între noi foarte deschisă, ca şi când amândoi am fi dirijat o simfonie. Dar, am colaborat într-un mod foarte deschis, pozitiv, uşor.Aşa că mi-a plăcut şi mie şi lui.

Şi tu, şi Nikolaj Znaider, aţi fost la bază violonişti, amândoi dirijaţi, însă tu ai ales doar să dirijezi. Care a fost momentul când ai ales să te dedici dirijatului în cea mai mare măsură?

Am vrut să mă axez pe dirijat dintotdeauna, vioara a fost numai pasul prin care am fost încurajat să devin muzician; dar timpul a venit să studiez dirijatul. Eu am lăsat vioara deoparte şi m-am reîntors la şcoală să studiez dirijatul. Într-un fel, acest lucru m-a obligat să mă axez numai pe dirijat. Profesorul meu de dirijat mi-a cerut să mă las de cântat la vioară cât studiez dirijatul. Am început să dirijez tot mai mult şi mai mult şi nu am mai revenit la cântat la vioară. Nu ştiu dacă Nikolaj s-a lăsat vreodată de vioară ca să se apuce de dirijat sau a venit pe parcurs.

Nikolaj Znaider dirijează de 12 ani. O alegere de maturitate.

Mai cânt la vioară din când în când, dar nu neapărat pentru un public mare; cânt muzică de cameră şi nu foarte des.Acum nu am nici timp. El, şi pentru că avea renumele pe care îl avea ca violonist, a reuşit să balanseze într-un fel o carieră în care şi cântă la vioară, şi dirijează. Eu dirijez enorm de mult.

Câte concerte ai pe an? Cam 200?

Anul acesta, în 2017, am avut vreo trei săptămâni de vacanţă. Susţin cam două-trei concerte pe săptămână. În timpul verii, în stagiunea de vară sunt două, trei chiar şi patru programe pe săptămână pe care le dirijez, cu programe diferite şi atunci concertele sunt mai multe.

Să revenim la ultima lucrare din programul celei de a doua seri - Simfonia a IV-a de Bohuslav Martinu, care este destul de puţin cunoscută în România, scrisă, nu ştiu dacă este o coincidenţă alegerii, la New York, are legătură cu America. Este lucrarea propusă de orchestră sau a fost aleasă de tine şi în general construcţia programului era deja făcută înainte să preiei aceste concerte?

Da. Programele deja erau făcute. Am fost foarte bucuros când am văzut că Martinu este prezent. Martinu, ca şi Enescu, pentru mine a fost un compozitor pe care l-am cântat cât mai mult posibil. Şi când am fost în Praga ultima dată, vorbeam cu cei din orchestră că mi-ar plăcea să dirijez Martinu, pentru că e un compozitor care îmi place foarte mult. Şi o altă coincidenţă şi mai mare, când a fost scrisă această simfonie în 1945, a fost comandată şi premiată de Orchestra din Philadelphia cu Eugene Ormandy. Aici, în Philadelphia noi avem partitura originală a lucrării de la premieră. Am dirijat multe lucrări de Martinu, Simfoniile I şi a VI-a, concerte. Martinu a scris din punct de vedere al orchestraţiei într-un Baroc nou, într-un Baroc modern, din cauză că el foloseşte pianul ca instrument continuo. Pianul este o prezenţă predominantă în toate lucrările lui. Această simfonie este foarte frumoasă, este plină de viaţă, este plină de optimism. El spune că nu a fost influenţat de faptul că în mijlocul acestei simfonii, chiar pe 8 mai 1945, a fost eliberarea celui de al doilea Război Mondial, prin capitularea Germaniei, dar, totuşi, nu cred că este o coincidenţă, cred că era deja această idee de speranţă în aer când a compus simfonia. Este foarte similar cu Enescu. Dacă aş fi schimbat ceva în programele de concert de la Bucureşti, mi-aş fi dorit să pun Enescu şi Martinu în acelaşi program, ca să puteţi să vedeţi comparaţia. Într-un fel sunt similari, Martinu, la fel ca şi Enescu, era preocupat de ideea copilăriei. Martinu scria că întotdeauna în muzica lui, a încercat să ilustreze ideea unui spaţiu foarte mare, care era, de fapt, casa lui părintească. Spunea că era pe un deal, un spaţiu imens pe care îl vedea din faţa casei când se uita peste dealuri.

Vreau să te întreb despre colaborarea ta cu Filarmonica Cehă. De când lucrezi împreună cu ei?

Prima dată am lucrat acum un an şi jumătate, poate doi ani, când am fost la ei. Ţin minte că atunci am dirijat Simfonia a II-a de Beethoven şi Concertul pentru vioară şi orchestră de Aram Haciaturian. Pentru mine a fost o colaborare extraordinară. M-am simţit foarte bine primit. A fost un concert care mi-a rămas ca unul dintre preferate. După aceea, m-au reinvitat şi planurile sunt pentru viitor să colaborăm de multe ori. Tragedia morţii lui Jiri Belohlavek a deschis, într-un fel, nişte uşi pentru mine să pot să-i dirijez mai devreme decât eram planificat; după cum ştiţi, orchestrele îşi planifică cu patru, cinci ani înainte programele. Dar acum, pentru că au nevoie de dirijor, mă voi reîntoarce la ei mai des.

Este o responsabilitate suplimentară pentru tine că îl înlocuieşti şi aici la Bucureşti pe Jiri Belohlavek, care a fost o mare personalitate?

Da, mai ales că o să dirijez Dvorak şi Martinu, este o responsabilitate enormă. Întotdeauna am admirat simfoniile lui Martinu pe care el le-a înregistrat, şi pe cele de Dvorak. Dar, de-abia aştept. Am dirijat Simfonia a VIII-a de Dvorak de multe multe ori, dar niciodată cu ei. Aşa că de abia aştept să văd alte perspective, mai de "acasă".

După moartea lui Jiri Belohlavek, ne-am întrebat cine o să-l înlocuiască şi la Festivalul Enescu? Cum a apărut ideea ca tu să fii persoana aceea?

Orchestra m-a sunat. Ei m-au rugat, dacă aş putea să vin cu ei, să dirijez în Festivalul Enescu. Iar apoi când am spus da, ei au prezentat acest lucru festivalului şi reprezentanţii Festivalului Enescu imediat au spus da, din câte am înţeles, pentru că şi ei îşi doreau să găsească o modalitate prin care să pot să vin şi eu să dirijez.

Aş dori să vorbim despre acest an 2017 care cred că a fost unul dintre cele mai bogate din cariera ta de până acum; ai dirijat nişte orchestre foarte importante. S-a întâmplat în ultimul moment înlocuind alţi dirijori foarte mari care au devenit indisponibili, dar cred că aşa s-au deschis nişte ferestre importante pentru tine anul acesta, aşa este?

Primesc mesaje de pe Facebook despre s-a întâmplat acum cinci ani sau şapte ani. Acum două săptâmâni, primeam un mesaj care spunea că acum şapte ani eram student la dirijat. Exact acum şapte ani eram student la Tanglewood şi mă gândeam ce scară enormă am de urcat ca să ajung să fiu dirijor, să pot să dirijez orchestre mari şi să fac ceea ce îmi doream. Şi acum când mă uit în urmă la aceşti şapte ani, parcă este o viaţă întreagă, dar în acelaşi timp, parcă au trecut într-o clipă. Mă simt extraordinar de norocos pentru toate uşile care s-au deschis singure, fără să încerc eu să fac nimic, decât să încerc să dirijez cu abilităţile mele. Dar, da, 2017 a fost un an foarte important şi parcă fiecare an a fost mai important decât cel dinainte. De exemplu, în 24 august 2017, am închis stagiunea 2016-2017 cu Orchestra din Cleveland. Dar, pe lângă aceasta, am întâlnit multe orchestre fenomenale, mai ales în Europa, de la Concertgebouw la Bayerische Rundfunk, iar în America - Philadelphia. Dar ce mă bucură pe mine este nu neapărat că dirijez o orchestră mare, ci că mă obligă pe mine să devin un muzician mai bun, un dirijor mai bun şi mă învaţă că ceea ce îmi doresc este posibil, că ceea ce aud în ureche este posibil şi pot să cer acest lucru, pot să-i ajut să ajungă acolo. Vorbeam cu Pierre Boulez odată şi el spunea, când l-am întrebat cum pot să devin un dirijor mai bun: "E foarte simplu. Dirijează orchestre mai bune." Şi este adevărat! Te obligă o orchestră foarte bună, obligă un dirijor să devină mai bun.

Pentru cei care doar privesc un om pe scenă care dă din mâini şi stă cu spatele la ei, de fapt, ce înseamnă munca cu o orchestră? Ce trebuie să facă dirijorul ca să iasă un concert bun?

Este o întrebare foarte importantă, la care nu ştiu dacă există încă un răspuns. Ceea ce face un dirijor are de-a face foarte mult cu o stare psihologică a orchestrei. Sigur, în afară de lucrurile care sunt evidente, în afară de a ajuta orchestra să cânte împreună, de a ajuta toată lumea să aibă aceeaşi interpretare, de a ajuta să cânte fiecare în acord cu ceilalţi, pentru orchestrele mari, mai ales, acest pas se face foarte repede şi foarte uşor. Dar pasul cel mai important este apoi psihologic, este un pas în care dirijorul poate să ajute orchestra sau să dea voie orchestrei să atingă potenţialul ei cel mai mare sau poate să o oprească prin a încerca să o controleze, într-un fel. Dirijorul dă impulsul, după care aşteaptă şi ajută orchestra să continue impulsul, dar orchestra, de fapt, face impulsul, nu dirijorul. Este un lucru psihologic, eu asta încerc să descopăr în repetiţii, să încerc să cunosc orchestra, să înţeleg cum pot să-i ajut pe ei să cânte mai bine decât cred ei că pot. Asta este cel mai important şi cel mai greu de făcut ca dirijor. Nu este un lucru care se poate exprima în cuvinte, pentru că nu ştiu niciodată cum voi reuşi să fac acest lucru. Fiecare repetiţie este în acelaşi scop şi cu aceeaşi dorinţă, dar niciodată nu ştiu înainte de a începe repetiţia, cum voi ajunge să fac acest lucru. Şi atunci încep prin a asculta, ascult foarte mult orchestra, mai mult decât dau indicaţii, mai ales la orchestrele mari, cum e şi Concertgebouw. Ascult şi învăţ care sunt limitele orchestrei, ca apoi la concert să pot să îi ajut să treacă de punctul în care ar fi prea mult. Să ajungă chiar pe muchie, să fie în fiecare minut al concertului.Nu ştiu cum se învaţă acest lucru, sincer să fiu. Asta cred eu că este un Dar, de a înţelege un grup de 100 de oameni care să colaboreze împreună şi a înţelege psihologia lor. Acesta este Darul dirijatului, restul se poate învăţa.

Probabil acesta este secretul succesului care îţi aduce nişte proiecte, cum ar fi concertele cu orchestrele mari la care ai dirijat deja anul acesta. Este important că le-ai dirijat, dar te-au şi rechemat.

Este încurajator.

Aşadar, în proiect, ce există pentru viitor?

Sincer să fiu, nu am dirijat nicio orchestră care să nu mă invite înapoi. Spun asta nu cu mândrie, ci spun asta încurajat de faptul că ceea ce fac şi felul în care sunt eu ca dirijor este ceva pe care trebuie să-l duc înainte. Este bine să fii apreciat. Desigur, mă voi reîntoarce la orchestrele cu care văd că putem colabora şi putem să continuăm acest lucru. Mă reîntoc şi în România, o să fiu şi la Filarmonică şi la Orchestra Naţională Radio şi încerc să mă reîntorc pentru toată lumea. Din păcate, nu am destul timp aşa cum mi-aş dori dar nu voi neglija niciodată România în favoarea altor orchestre din lume.

Ai o viaţă foarte plină, din moment ce ai doar trei săptămâni de concediu pe an. Viaţa de dirijor, pentru cei care nu ştiu, înseamnă că îţi petreci mult timp nefiind acasă, ceea ce este o viaţă dificilă. Aş vrea să te întreb ce te motivează şi ce te face să mergi mai departe cu această viaţă? Ce te relaxează, ce faci în timpul liber ca să compensezi o viaţă atât de dură?

În primul rând, când sunt acasă cu familia mea, mi-am impus acest lucru, nu am voie să fac nimic legat de muzică. Sigur dacă sunt acasă şi lucrez cu orchestra atunci da, dar când sunt acasă o zi, două, nu fac nimic legat de muzică. Sunt numai tătic, soţ, grădinar, orice este necesar. Aşadar, cele două zile în care nu fac muzică, sunt pline de alte activităţi care într-un fel îmi dau o perspectivă diferită. Dacă aş veni acasă şi aş sta să studiez şi să lucrez la partituri, atunci nu aş avea nicio întrerupere în cursul stagiunii. Mă relaxez prin a nu fi muzician. Nu contează ce activitate ai, nu am o activitate anume pe care o fac când nu dirijez, fiind un om normal. Îmi place să-mi duc copiii la şcoală, după aceea să mergem să ne jucăm sau proiecte legate de casă, adică mă relaxez să mă simt ca un om normal.

În vremurile în care trăim acum, arta are o importanţă enormă, ne ajută să gândim spre un ţel mai frumos, ne ajută să experimentăm o lume care poate să existe mai frumoasă şi cred că are şi această chemare, arta, să ne unească pe toţi, să putem să gândim în acelaşi fel, să putem să simţim în acelaşi fel. Doar ascultând muzică, 1000 sau 3000 de oameni dintr-o sală pot să simtă acelaşi lucru, în acelaşi moment şi să nu mai fie diferenţe sociale, economice, de etnie sau orice altfel de diferenţe, să fie acelaşi gând, aceeaşi dorinţă, aceeaşi unitate. Şi asta, sincer să fiu, este ceea ce mă împinge înainte, să continui să fac acest lucru, mai ales că acum, dacă nu o fac eu şi dacă nu o fac toţi ceilalţi artişti, cine o va face? Şi simt o responsabilitate, sincer să fiu. Întunericul de fapt e numai lipsa Luminii, nu e altceva. Şi atunci dacă eu nu aduc Lumină în ceea ce cred eu că este Lumină în lume, atunci întunericul devine mai puternic. Eu simt această responsabilitate.