Dirijorul Kristjan Jarvi, directorul de onoare al ediției 2016 a Festivalului RADIRO, conduce în 27 și 28 septembrie Orchestra Radiodifuziunii Germane MDR din Leipzig.

Kristjan Jarvi, anul acesta sunteţi directorul onorific al Festivalului RadiRo. Care este, în opinia dumneavoastră, importanţa unui astfel de eveniment ce se concentrează asupra orchestrelor radio?

Orchestrele radio înseamnă mult mai mult decât atât în ziua de azi. Ele sunt în general orchestre media, ce comunică prin diverse mijloace cu publicul. Pe vremuri, când radio-ul era o tehnologie nouă, aveam posibilitatea să răspândim muzica sau orice tip de produs cultural prin radio, gratis, unui număr mare de ascultători. Acum, prin intermediul internetului, televiziunii şi radioului putem atinge un număr şi mai mare de oameni, unii dintre ei fără implicare anterioară în viaţa de concert. Ideea a rămas, dar formatul s-a schimbat, deci, foarte mult.

În această eră puternic tehnologizată, cum pot orchestrele radio să se diferenţieze de alte tipuri de orchestre - filarmonice, de exemplu?

Cred că, în general, orchestrele radio ţin de sectorul serviciului public şi sunt parte a organismelor de guvernare a unei ţări. Posibilitatea de a reflecta timpurile generaţiilor noastre este acum la apogeu. Şi putem face comentarii sociale incredibile prin muzică, dacă o folosim în mod adecvat, abordând şi alte opusuri decât cele din repertoriul tradiţional. Aducem, de exemplu, muzica lui Steve Reich. Facem, deci, un amestec între repertoriul tradiţional şi cel ce reflectă vremurile noastre. Cred că trebuie să evoluăm mereu cultural şi să folosim orchestrele în acest sens. Orchestrele în general sunt greşit folosite, fiind gândite ca aparat de execuţie pentru ceva ce s-a făcut deja, în loc să fie folosite pentru a propulsa, a împinge înainte curente sociale şi culturale ce afectează societatea noastră şi poate chiar pentru a comenta şi influenţa aceste trenduri. Cred că acesta este un aspect pe care l-am cam pierdut din vedere. Am devenit mai mult orchestre filarmonice sau alt fel de orchestre simfonice, care încearcă să conserve o eră demult apusă. Cred că orchestrele radio ar trebui să aibă misiunea de a reflecta vremurile curente şi să joace rolul unei forţe relevante pentru schimbare socială.

Începând cu stagiunea 2012-2013 sunteţi dirijorul principal al Orchestrei MDR (Mittel Deutsch Rundfunk), cel mai vechi ansamblu radio din Germania. Ce plan aţi avut în minte pentru acest ansamblu de mare tradiţie atunci când aţi preluat funcţia de la Leipzig?

Când am venit aici, în primul meu an l-am avut compozitor în rezidenţă pe Tan Dun, iar în al doilea an pe Steve Reich, în cel de-al treilea an au venit Arvo Part, Esa Pekka Salonen şi Hauschka (pe numele adevărat Volker Bertelmann. n. Red.), un pianist experimentat specializat în interpretarea pe pian preparat, care vine din lumea hip-pop-ului, de fapt. A fost şi el artist în rezidenţă la noi. Iar anul trecut ne-am concentrat atenţia pe compozitori-interpreţi, reiterând, practic, tradiţia marilor artişti ca Liszt, Paganini, Beethoven, Rahmaninov etc. - cu toţii muzicieni-antreprenori autodidacţi ce îşi cântau şi promovau propria muzică. Iar anul acesta îl avem pe Max Richter artist în rezidenţă. În plus organizăm trei festivaluri, intitulate "Regular Crisis", "Ideal Chaos" şi "Practical Spirituality" - toate având legătură cu paradoxurile umane. Ceea ce face fiecare dintre aceste festivaluri este să aibă ca punct de plecare opusuri de Steve Reich sau Philipp Glass - văzute ca muzici "vechi" - şi să ajungă la creaţii noi, scrise de Bryce Dessner sau Johnny Greenwood. De fapt, datorită tradiţiei acestei orchestre, poţi face lucruri fără să te îngrijorezi că altcineva o face primul. Nu! Noi suntem primii care fac asta! Exact aşa cum am fost prima orchestră radio care a folosit tehnologie nouă acum aproape 100 de ani, acum facem lucruri noi prin repertoriu, realizăm comentarii sociale, scoatem orchestra afară din sala de concerte şi o ducem să cânte în locuri neconvenţionale, organizăm aceste festivaluri şi reimaginăm, de fapt, posibilităţile în care poate fi folosită o orchestră. Deci exact aceasta este viziunea pe care am avut-o atunci când am venit aici. În cuvintele lui John F. Kennedy: "Facem lucrurile pentru că sunt dificile, nu pentru că sunt facile." Altminteri am rămâne în acelaşi loc, nu am progresa sau evolua. Trebuie să fim curioşi în privinţa vieţii şi a oportunităţilor pe care ea le aduce. Lucrurile se schimbă mereu, dar nu trebuie să ne temem de schimbare; trebuie să o îmbrăţişăm şi să o lăsăm să ne propulseze. De fapt asta experimentăm aici: viaţa împreună, în societate, cultură, umanitate. Nu vieţile individuale, ci cele colective, iar acest lucru este deosebit de semnificativ pentru mine.

Cum reacţionează publicul din Leipzig la aceste noutăţi? Există, cred, încă, o tendinţă de a vedea Estul Germaniei drept teritoriu uşor desuet, mai puţin dezvoltat decât partea de Vest a ţării.

Eu însumi vin dintr-o ţară foarte mică, Estonia, care vreme de 50 de ani a fost parte din blocul sovietic. Suntem, însă, foarte deschişi, avem spirit antreprenorial (cele mai multe start-up-uri din lume sunt aici, în Estonia), iar motivul este "foamea", apetitul pentru nou. Vrem ceva de care am fost privaţi şi simt acest lucru şi aici, în Germania de Est. Iar această sete te face să vrei să explorezi "nelimitatul", ci nu să spui "ne oprim aici". De aceea eu cred că Germania de Est este încă mai dezvoltată decât cea de Vest.

Leipzig este un oraş cu o foarte bogată tradiţie muzicală. Aici mai există o orchestră de mare importanţă, care de-a lungul secolelor a oferit prime audiţii semnificative, a colaborat cu extraordinari solişti, dirijori şi compozitori: Gewandhaus. Ce fel de relaţie există în acest moment între Orchestra MDR şi cea de la Gewandhaus?

Noi cântăm şi la Gewandhaus, în sala lor, precum şi în multe alte săli, mai ales în timpul festivalurilor pe care le organizăm. Avem o relaţie simbiotică, pentru că nu am putea niciodată concura unii cu alţii, având în vedere cât de diferite sunt profilurile noastre, publicul şi modul de prezentare. Tot ce pot spune este că marele beneficiar aici este oraşul Leipzig, care are două orchestre foarte bune. Mai degrabă decât să concurăm unii cu alţii, ne completăm.

Mulţi muzicieni vorbesc despre diferenţele dintre Europa şi Statele Unite ale Americii, iar dumneavoastră sunteţi unul dintre dirijorii care au ambele perspective. Lucrând acum în Europa simţiţi că aveţi mai multă libertate decât în America (în privinţa alegerii repertoriului, a numărului de repetiţii etc.)? Pentru că una dintre marile diferenţe este modalitatea de finanţare a orchestrelor - în Europa multe dintre ele sunt susţinute de stat (iar orchestrele radio sunt cel mai bun exemplu), în vreme ce peste ocean ele depind de sponsori.

Fiecare situaţie are particularităţile ei. În anumite organizaţii finanţate de stat poţi fi extrem de conservator şi închistat, de multe ori şi din cauza reglementărilor - iar asta se reflectă în repertoriu şi în mod de prezentare - iar în America poţi avea exact acelaşi tip de abordare, din cauza unor oameni cărora le este teamă să încerce ceva nou, să rişte, doar pentru că din punct de vedere statistic acea noutate încă nu a dovedit că poate produce bani. Asta înseamnă că indiferent dacă eşti condus de stat sau de fonduri private, în momentul în care nu ai oameni cu viziune în echipa artistică şi în cea managerială te confrunţi cu aceleaşi probleme. În opinia mea trebuie să ai o viziune foarte clară a ceea ce vrei să obţii, cum vrei să faci asta şi mai ales de ce vrei să obţii acel lucru. O mulţime de oameni nici măcar nu întreabă: de ce faci asta? cine are nevoie de aceste concerte? Dacă nu poţi răspunde la aceste întrebări e mai bine să nu faci asta. Cred că, odată ce ai răspuns la aceste întrebări, începi să gândeşti diferit, să nu mai creezi doar concerte obişnuite de stagiune, ci să fii inventiv, iar un proiect te va duce la următorul, iar publicul începe să fie angrenat în această mişcare, pentru că e interesant şi pentru el. Aţi fi surprinşi să aflaţi că publicul nu e nici bătrân, nici tânăr, ci un amestec - exact ceea ce se întâmplă acum la Leipzig. Cred că nu este o chestiune de finanţare, ci de gradul de inventivitate şi curiozitate pe care îl poţi avea.

Dumneavoastră de ce dirijaţi? Care e forţa care vă motivează?

Pentru mine dirijatul este parte a unei "imagini" mult mai mari, care implică producţie muzicală, compoziţie şi crearea unor concepte care afectează oamenii nu din perspectiva entertainment-ului (deşi poate fi "antrenant"), ci a unui scop. Iar pentru mine acest ţel este reflectarea posibilităţilor creative pe care le avem cu toţii. Dacă poţi trezi asta în oameni, dacă ei pot fi emoţionaţi, mişcaţi, nu numai o dată, într-un concert, ci îşi doresc să te urmărească şi apoi realizează că toate concertele tale sunt legate de un "fir roşu", un lanţ de gândire ce creează mişcare ce aduce oamenii împreună şi poate are un impact de durată asupra societăţii - o forţă pentru rezultate bune şi creative - acesta este scopul dirijatului sau al oricărei alte meserii de acest gen. Acest lucru poate fi făcut în orice altă sferă, pentru că este o perspectivă foarte antreprenorială.

Privind în urmă la cariera dumneavoastră - aţi trăit şi studiat în SUA, fiind crescut în acest spirit american, în care o carieră dirijorală începe, în general, în apropierea unui maestru. Aţi fost asistentul lui Esa-Pekka Salonen la Filarmonica din Los Angeles. Care a fost importanţa acestui stagiu în dezvoltarea dumneavoastră?

Asta se întâmpla cu atât de multă vreme în urmă, încât nici nu mai ţin minte. Dar ce pot să spun este că din această perioadă am luat o foarte bună înţelegere a ceea ce înseamnă industria muzicală. Sunt aspecte pozitive şi foarte multe aspecte negative. Din nefericire, pentru mine industria înseamnă ceva care m-a obligat să fac lucrurile altfel. Nu simt că acest scop, despre care tocmai am vorbit, este în mintea prea multor oameni; dar el este prezent în minţile unora - este şi cazul lui Esa Pekka Salonen. El a fost, de altfel, o sursă de inspiraţie şi o mare influenţă pentru mine. Din acea experienţă am tras concluzia că nu facem numai concerte, de fapt, ci creăm evenimente - lucru pe care vreau să-l duc la un nou nivel. Realizez o serie de imprimări pentru două case de discuri - am început cu Naive şi acum continuu cu Sony - se cheamă The Kristjan Jarvi Sound Project - şi aici este locul în care prezint anumite concepte, încerc să creez conexiuni între lucruri care aparent nu au legătură unele cu altele şi să spun poveşti pe care oamenii s-ar putea să nici nu le ştie. Deci experienţa de la Los Angeles m-a îndreptat înspre o direcţie care acum, aproape 20 de ani mai târziu, se manifestă în rezultatele pe care le urmăresc.

O altă mare influenţă asupra dumneavoastră a fost Leonard Bernstein, pe care nu l-aţi cunoscut. Ce v-a impresionat cel mai mult la acest spirit cu adevărat renascentist?

Toate lucrurile despre care vorbeam mai devreme sunt foarte clar exprimate în personalitatea lui Leonard Bernstein. El a fost, practic, întruparea unui scop - iubea viaţa atât de mult încât a vrut să facă totul! Nu am idee când a reuşit să realizeze toate lucrurile acestea, cred că nici măcar nu dormea, pentru că nu numai că a compus partituri incredibile, a comunicat motivele pentru care făcea acest lucru, iar interpretările sale erau extrem de ancorate în prezent, niciodată doar despre perfecţiune, ci despre perfecţiunea imperfecţiunii. Iubea totul şi pe toată lumea, îmbrăţişa tot ce era pe pământ. Iubesc această atitudine, de a te bucura de tot ce înseamnă viaţa. Este, probabil, aspectul cel mai minunat al personalităţii lui Bernstein: nu avea limite!

I-aţi adăuga şi pe tatăl şi fratele dumneavoastră la lista persoanelor care v-au marcat profesional?

Sigur! Tata este eroul meu! Nu numai că îl iubesc foarte mult, dar îl şi văd ca pe unul dintre foarte puţinii oameni care au ridicat arta dirijorală chiar la nivelul de artă. Nu sunt atât de mulţi oameni cărora să le pese de felul în care obţin rezultatele. Dar la el modul în care comunică prin gesturi, prin mâini, cu un grup de muzicieni, şi felul în care acest lucru îi afectează pe ei şi pe cei din public, este o artă. Cred că fratele meu îi urmează foarte îndeaproape tatălui meu. Este fantastic şi mă simt foarte norocos să vin dintr-o astfel de familie. Dar trebuie să spun, în acelaşi timp, că sunt foarte diferit de ei.

Cum au reacţionat când i-aţi anunţat că aţi decis să urmaţi o carieră dirijorală, ci nu una pianistică? Deoarece eraţi student la pian la Manhattan School din New York.

De fapt a fost taman invers: ei m-au încurajat să devin dirijor, eu nu voiam asta. De fapt mă văd ca pe o persoană care se întâmplă să dirijeze, dar sunt mai degrabă un producător, creator de conţinut, de diferite concepte şi idei. Văd lucrurile astfel, foarte diferit.

Cred că acest lucru este foarte bine ilustrat de munca dumneavoastră din prezent - sunteţi dirijorul orchestrei MDR, al celei de la Festivalul de la Gstaad, sunteţi fondatorul unui grup clasic-hip.hop din New York şi, de asemenea, fondatorul şi directorul muzical al Filarmonicii Baltic Sea. Vă place, deci, să găsiţi un echilibru între toate aceste ansambluri, să lucraţi cu atât de multe tipuri de muzicieni.

Vreau să creez, pe scurt!

La Bucureşti veţi dirija două concerte la pupitrul Orchestrei MDR. La prima vedere programele pe care le-aţi ales pentru cele două seri sunt oarecum neobişnuite, însă la o privire mai atentă se observă legătura dintre ele - în primul rând ambele concerte au muzică americană, germană şi rusă. Ce anume leagă opusurile între ele?

Cele două concerte sunt interconectate, aşa că sper că publicul care va veni la primul concert va fi prezent în sală şi la al doilea. De exemplu Concertul nr. 4 pentru pian de Rahmaninov a fost inspirat, într-o anumită măsură, de Rapsodia albastră a lui Gershwin. Rahmaninov era în public la prima audiţie a Rapsodiei, la New York şi şi-a propus să scrie şi el ceva asemănător, aşa că a compus Concertul nr. 4 pentru pian. Această partitură este una de jazz american, de fapt, iar multă lume nu ştie asta. Iar apoi conexiunea dintre Steve Reich, Gershwin şi Rahmaninov este de natură liniară, întocmai ca cea stabilită între Ceaikovski şi Rahmaninov şi America. Ceaikovski era atât de faimos, la un moment dat, încât a fost invitat la Carnegie Hall din New York. Iar Reich aniversează 80 de ani de viaţă, iar noi, Orchestra MDR, am fost foarte legaţi de el în ultimii ani şi el vine din exact aceeaşi linie. Richard Strauss se leagă de New York prin Simfonia "Domestica" - prima lui creaţie americană. Noi nu vom cânta acest opus, dar cele patru Interludii din Intermezzo fac referire, de fapt, la viaţa domestică. Întreaga operă tratează lucruri cotidiene. Opera nu a avut prea mare succes, dar muzica este absolut superbă, incredibilă! Cântăm şi Schumann, Simfonia a IV-a - nu numai că el este din Leipzig, dar toţi aceşti oameni au fost nişte idealişti. Steve Reich este, încă, şi s-au străduit să aducă la suprafaţă toate lucrurile despre care am vorbit mai devreme. Schumann, de exemplu, este cel mai mare iubitor de viaţă, apropiat de personalitatea lui Bernstein. Eu văd aceste programe, împreună, dar şi piesele individuale, ca pe manifestări ale unor instantanee în timp. Scopul fiecăreia dintre aceste piese este să atingă ceva mai larg şi măreţ, iar dacă le combini în aceste programe şi vezi cum cele două programe sunt legate între ele începi să pui cap la cap puzzle-ul. Sigur trebuie să ştii foarte multe informaţii; însă informaţiile acestea nici măcar nu sunt relevante - eu vreau ca lumea să vină la concert şi să vadă cum transmitem aceste mesaj. Nici nu ar trebui să conteze de unde venim, ce facem, care sunt piesele, ceea ce ar trebui să primeze este experienţa acelui moment de ACUM! Există atâta linişte în momentul interpretării, încât toată lumea este absorbită şi total conştientă. Acesta este motivul principal pentru care facem ce facem: pentru a crea acel moment de linişte interioară, reflecţie şi inspiraţie. Şi toţi aceşti compozitori - Ceaikovski, Reich, Rahmaninov, Gershwin, Schumann, Strauss - sunt fiinţe luminoase ce iradiază dragoste şi idealism, puritate şi armonie şi tot ce e mai senzaţional! Mă entuziasmez doar vorbind despre asta! Aşa că termenii muzicologici sunt mai puţin importanţi pentru mine; ceea ce vreau eu să transmit este un sentiment şi o conexiune.

Atunci pot afirma cu convingere că cei doi solişti cu care veţi cânta vă împărtăşesc idealurile?

Absolut! Altfel nu ar mai veni aici.

Când aţi cântat prim dată cu ei?

Cu Denis de curând, acum câţiva ani, dar cu Stefano de foarte multă vreme. Sunt foarte bun prieten cu amândoi, sunt doi pianişti fantastici, deşi vin din lumi total diferite, dar entuziasmul lor este acelaşi!