Duminica aceasta (6 martie 2016) marchează premiera unei noi producţii cu opera verdiană Un Ballo in maschera la Opera de Stat Bavareză din München. Aţi mai cântat acest rol, al lui Riccardo, la Berlin, dar şi la Zürich, New York, San Diego şi îl veţi aborda din nou, din aprilie, la Viena. S-ar părea că iubiţi foarte tare această partitură!

Da, e adevărat!

Care a fost prima dvs. întâlnire cu Riccardo?

S-a întâmplat cu ocazia unei noi producţii la Berlin, condusă de Philippe Jordan - aceasta a fost prima abordare şi atunci l-am jucat pe Riccardo; pentru că am făcut ambele versiuni - cea suedeză, ca Gustavo, şi cea americană - Riccardo.

Dacă nu aţi avea perspectiva de ansamblu, care aţi spune că este povestea din Bal mascat din punctul de vedere al lui Riccardo?

Ei bine, producţia de la München este foarte modernă, iar ideea regizorului nostru este foarte specială - acţiunea se derulează în mare parte doar în mintea personajelor. Este totul foarte suprarealist. Avem un singur decor, pentru că schimbările din scenariu se produc cu ajutorul unor efecte vizuale speciale ce includ şi proiecţii. Dar în linii mari rolurile Riccardo, Amelia şi Renato nu sunt diferite faţă de ce am făcut până acum, pentru că povestea ar putea fi reală - încercăm să prezentăm relaţiile ce se stabilesc între oameni şi situaţii. Sper ca publicul din München să înţeleagă intenţiile regizorului.

E vorba, deci, despre o altă montare neobişnuită, aşa cum a fost şi cea la care aţi participat, cu ani în urmă, la Berlin. Atunci l-aţi jucat, de fapt, pe JFK, iar la final nu aţi murit!

Nici de data asta nu mor!

Cum aşa?

E un pic ciudat, pentru că în ultima scenă sunt împuşcat de Renato, cad la pământ, dar apoi o altă persoană, îmbrăcată exact ca mine, mă înlocuieşte, iar eu cânt ultima dată ca fantomă sau ca cineva plasat, oricum, deasupra situaţiei. E foarte emoţionant şi cred că e o soluţie bună, pentru că arată o altă faţetă a personalităţii personajului Riccardo. În ultima scenă el explică ce a făcut, ce nu a făcut cu Amelia; iar pentru că noi jucăm întreaga operă ca pe un thriller din anii '20, poate că publicul are nevoie de o explicaţie care să arate cine e Riccardo cu adevărat.

Puteţi să ne descrieţi puţin cum arată scena în această versiune regizorală semnată de Johannes Erath?

E destul de complicat pentru că, deşi există un singur decor, lucrurile sunt complexe. În mijloc e amplasat un pat mare, unde se petrec majoritatea scenelor la care iau eu parte. La început, pe parcursul uverturii, încerc să mă sinucid, dar sunt oprit; e ca o ruletă rusească, am un pistol cu un singur glonţ, dar moartea mea nu survine acum. Acesta e începutul operei, iar apoi lucrurile se complică. Există o scară, ce urcă şi coboară, într-un efect de oglindă, iar deasupra patului, suspendaţi în aer, se află întruchipările Ameliei şi ale lui Riccardo, într-o imagine de asemenea oglindită a patului de jos. Cele două persoane stau acolo pe tot parcursul operei, în anumite scene fiind chiar implicate în acţiune. Este realmente foarte dificil de explicat, pentru că totul se petrece în mintea personajelor. Scena Ulricăi nu este, de asemenea, cea tradiţională, şi se întâmplă în acelaşi spaţiu. Dar efectele speciale vizuale abundă, aşa că, datorită lor, creăm situaţii deosebite pentru a prezenta momentele-cheie ale operei.

Credeţi că cei din public vor înţelege ce se întâmplă pe scenă fără să citească lămuriri ale regizorului în prealabil?

Da, sper! Am vorbit mult cu regizorul nostru, Johannes Erath, şi i-am spus că, din punctul meu de vedere, este foarte important ca toată lumea să poată înţelege măcar la un nivel primar intenţiile lui. Poate că vor exista şi persoane care vor recepta întregul mesaj al acestui thriller foarte complicat şi profund, din punct de vedere psihologic, însă povestea principală trebuie să fie explicată foarte simplu. Adică nu numai oamenii cu un IQ de 250 trebuie să fie capabili să priceapă povestea. Nu este nimic în neregulă dacă anumite scene sunt redate simplu. Dragostea dintre Amelia şi Riccardo, momentele de veselie ale lui Oscar dau o linie uşor de urmărit poveştii. Dar sigur că Johannes Erath merge foarte în adâncime în psihologia personajelor, şi e posibil ca momentele de acest fel să nu fie atât de clare. Dar aşa stă treaba cu opera modernă, iar eu sunt pregătit să fac lucruri complicate. Pe de altă parte, la Viena am o producţie tradiţională, foarte simplă, pe care am fi putut s-o jucăm foarte bine şi acum 50-60 de ani. Amândouă abordările acestui Ballo in maschera sunt bune în ceea ce mă priveşte.

Şi Balul pe care l-aţi făcut la San Diego a fost tradiţional

Da! Şi chiar la Metropolitan am jucat într-un soi de hibrid între modern şi tradiţional. Asta mi-a plăcut foarte mult - faptul că am jucat în costume tradiţionale, dar decorurile nu erau din aceeaşi poveste, pentru că până la urmă ele nici nu sunt atât de importante; importantă este povestea.

Johannes Erath a fost deschis la sugestii venind din partea cântăreţilor?

Absolut! Este foarte flexibil, ceea ce m-a făcut foarte fericit, pentru că am discutat foarte mult şi am spus de multe ori că mi-e teamă că nu vom fi înţeleşi de public. L-am avut, de asemenea, alături, pe maestrul Mehta, care a fost şi el foarte implicat în acest proces, al discuţiilor intense. Este o colaborare foarte bună.

Nu numai compatibilitatea dintre regizor, dirijor şi cântăreţi este vitală, ci şi chimia care există sau nu între cântăreţii înşişi...

Da, sigur, e foarte importantă!

Partenerii dvs. în această nouă producţie sunt Anja Harteros, George Petean, Okka von der Damerau şi Sofia Fomina. Care a fost atmosfera de la repetiţii?

Trebuie să spun foarte sincer că a fost fantastic! Pe George Petean îl ştiu deja de foarte mulţi ani, de când era la Hamburg, ne admirăm reciproc foarte mult, e un cântăreţ extraordinar! Acelaşi lucru pot spune despre Anja Harteros. Nu am mai cântat până acum cu Okka şi nici cu Sofia, dar după prima zi de repetiţii am găsit o cale de a face ceva grozav împreună. E o colaborare fantastică nu numai pe scenă, pentru că există senzaţia unei legături foarte bune între cântăreţi, dirijor, regizor şi toţi cei implicaţi; pentru că există şi foarte mulţi asistenţi, sunt mulţi oameni care lucrează, cu toţii foarte drăguţi. Ne-am concentrat pe rezultate şi ăsta e cel mai important lucru.

Am văzut pe site-ul operei bavareze că spectacolul se joacă cu casa închisă. Vă face plăcere acest flux de adrenalină specific premierelor sau preferaţi momentele în care jucaţi în spectacole binecunoscute?

Din fericire cânt de foarte mulţi ani în cele mai mari teatre de operă din lume şi majoritatea acestor spectacole se joacă cu casa închisă. Aşa că asta nu pune o presiune specială asupra mea. Orice apariţie, nu numai cele de la Metropolitan, München sau Viena, de exemplu, are o însemnătate specială pentru mine. Iau foarte în serios această meserie, care e mult mai mult decât o meserie, de fapt. Am o responsabilitate faţă de public, faţă de colegii mei, iar ăsta e un sentiment foarte plăcut. Sigur că suntem foarte concentraţi şi spectacolul este foarte important, trebuie să dăm tot ce avem mai bun. Aşa îmi înţeleg eu profesia.

Aţi menţionat câteva dintre teatrele importante în care cântaţi - există o scenă pe care vă simţiţi acasă?

Nu chiar, deşi pentru mulţi ani Zürich a însemnat acasă pentru mine, acolo am stat mare parte din cariera mea de până acum. Dar acum schimb operele de cinci, şase ori pe an, petrec două luni la Metropolitan, altele două la Viena, Paris, München sau Berlin, aşa că e greu de spus. Pentru mine senzaţia de acasă are mai degrabă legătură cu oamenii cu care lucrez, iar în cazul acesta îmi place foarte mult Viena şi ador Opera Metropolitan din New York. Acestea sunt, de altfel, şi oraşe în care (eu şi soţia mea) avem case proprii şi în care putem petrece timpul dintre spectacole chiar acasă. Iar asta e foarte, foarte important.

Cum se relaxează un cântăreţ de operă după o zi grea, după un spectacol?

Asta e o întrebare foarte bună! Încerc să planific şi vacanţe în perioada liberă dintre spectacole dificile, dar între reprezentaţii e foarte greu să poţi face ceva, mai ales dacă vremea e rea. Când e frumos afară eu şi soţia mea mergem la golf, facem plimbări în natură, Acum, de exmplu, după repetiţia de luni, am avut suficient timp la dispoziţie ca să-mi calc hainele de concert (râde). E foarte relaxant. E frumos şi să ai timp să vizitezi locuri frumoase şi muzee în fiecare oraş în care poposeşti.

Deci vă găsiţi timp să faceţi şi lucrurile astea!

Da, sigur! Aspectul pozitiv din viaţa unui cântăreţ de operă este că avem spectacole o dată la două sau chiar trei zile, ceea ce înseamnă că avem câteva zile libere. Sigur că trebuie să învăţ şi roluri noi, repertoriu nou şi trebuie să şi studiez puţin, dar pot să mă şi bucur de viaţa normală. Nu suntem sclavii profesiei noastre!