La 36 de ani, pianistul american Jonathan Biss trece drept unul dintre pianiştii importanţi ai generaţiei sale. Decorul în care evoluează este unul clasico-romantic, iar repertoriul său este relativ restrâns şi se axează pe lucrările a patru mari compozitori: Mozart, Beethoven, Schubert şi Schumann. Este un muzician care, prin preocupările sale, ar fi putut face parte dintr-o generaţie mai veche, a pianiştilor teoreticieni, precum Edwin Fischer, Alfed Cortot, Gustav Neuhaus. Şi asta pentru că Jonathan Biss nu se opreşte doar la a interpreta şi înregistra lucrările cu care simte că rezonează cel mai bine, dar susţine cursuri, prelegeri, le analizează în detaliu şi scrie studii. A absolvit Institutul Curtis din Philadelphia, unde acum predă, ca profesor invitat, alături de Richard Goode şi Mitsuko Uchida. A venit pe lume într-o familie de muzicieni, părinţii săi fiind amândoi violonişti, iar pentru bunica sa maternă, violoncelista rusă Raya Garbousova, Samuel Barber a scris al său concert pentru violoncel.

Jonathan Biss a debutat la vârsta de 20 de ani într-un recital la New York, iar în mai puţin de un an şi-a făcut intrarea şi pe scena de concert, în compania Orchestrei Filarmonicii din New York dirijată de Kurt Masur. În anul 2002, a devenit primul muzician american selectat pentru a face parte din programul iniţiat de BBC Radio 3 - BBC New Generation Artist. În următorii 13 ani ce au trecut din acel moment, Jonathan Biss a apărut alături de cele mai importante orchestre ale lumii şi a cântat sub bagheta celor mai apreciaţi dirijori. Pe 20 septembrie 2014, în deschiderea Festivalului Internaţional al Orchestrelor Radio, Jonathan Biss a cântat pentru prima oară şi la Bucureşti, ca solist al Orchestrei Radiodifuziunii Finlandeze dirijate de Joshua Weillerstein. A cântat unul dintre concertele sale preferate: nr.4 în Sol major de Beethoven.

Domnule Jonathan Biss, prezentarea biografiei dumneavoastră, pe de site-ul oficial jonathanbiss.com, este plină de umor. Cu siguranţă orice cititor este atras să citească textul până la capăt, cu zâmbetul pe buze. Este important umorul pentru un muzicianul Jonathan Biss şi în ce situaţii?

Cred că lucrul cel mai important este că sunt muzician, ador muzica şi o iau foarte foarte în serios. Dar nu vreau să întrec o anumită limită, în a mă lua pe mine însumi foarte în serios. Cred că acesta este un pericol pentru un interpret: să-şi dezvolte o personalitate artistică exagerată. Cred că e bine să poţi să râzi uneori de tine însuţi. Avem o viaţă stresantă: susţinem concerte, călătorim foarte mult şi e în beneficiul tău să sesizezi partea ridicolă a anumitor situaţii.

Din aceeaşi prezentare, pe care o aminteam mai devreme, înţelegem că - fiind fiul unor violonişti - pentru dumneavoastră muzica nu a fost o alegere, ci o predestinare. Aşa simţiţi?

Nu. Nu ar fi corect să spun asta, pentru că am un frate cu trei ani mai mare decât mine, care a studiat pianul şi a cântat chiar bine, dar nu a fost niciodată interesat să devină muzician profesionist. Iar părinţii mei au fost foarte fericiţi! Ar fi fost şi mai fericiţi dacă niciunul dintre copiii lor nu ar fi devenit muzician, pentru că fiind şi ei profesionişti ştiu foarte bine cât de dificil este. Aşa că în familie nu mi s-a cerut asta. Totodată, în casă la noi muzica era peste tot, iar când am crescut era ca un limbaj comun al nostru. De aceea nu a fost nicio surpriză că am iubit muzica, fiind o limbă pe care am vorbit-o dintotdeauna.

Dacă aţi avea posibilitatea de a o lua de la început... v-aţi îndrepta tot către muzică sau există şi alte domenii cărora ar fi posibil să le daţi atenţie?

Nu-mi pot imagina cum ar fi dacă nu aş fi muzician. Este prea dificil pentru mine să mă gândesc la asta. Dar sunt multe alte domenii de care mă simt atras. Îmi place să scriu şi sunt interesat de tot ceea ce este legat de limbaj. De asemenea sunt interesat de psihologie, de felul în care mintea lucrează, de politică, iubesc literatura... Însă muzica mă captează într-un fel în care nimic altceva nu o face. Am o problemă în a-mi imagina cum ar fi dacă nu aş fi muzician, în cazul în care aş putea să iau totul de la capăt. Poate că aş fi un alt tip de muzician, poate că relaţia mea cu muzica ar fi diferită, dar continui să cred că ar fi centrul vieţii mele.

Cum se percepe muzica, din unghiul psihologiei?

Cred că, în cele din urmă, muzica se traduce în emoţii şi sunt foarte interesat de modul în care aceasta lucrează din punct de vedere emoţional cu ascultătorul. Te uiţi la structură, adică la modul în care piesa este construită pentru a avea un anumit impact emoţional. Observarea structurii se numeşte analiză, pentru că atunci când analizezi o piesă, înţelegi felul în care a fost gândită pentru a avea acel efect extraordinar asupra oamenilor, chiar dacă sensul este abstract. Cred că muzica este un demers psihologic.

O partitură vă spune ceva despre compozitor? Vă ajută psihologia să înţelegeţi mai bine ce a gândit compozitorul?

Nu ştiu. Unul dintre lucrurile care îmi plac atunci când interpretez marea muzică este că deşi simt că-l cunosc foarte bine pe autor, în acelaşi timp rămâne foarte misterios. Când interpretez muzica unui compozitor pe care îl iubesc, de pildă când cânt Mozart, simt că el are acest dar de a capta psihologic ascultătorul, atât de profund, mergând chiar la nucleul emoţiilor elementare: iubire, durere, gelozie şi tot ceea ce este între ele. Cu toate acestea nu simţi chiar că îl cunoşti în întregime pe Mozart şi în acest fel am aflat un lucru minunat: că muzica şi cei care o scriu îşi păstrează misterul.

Aţi avut privilegiul de a fi studentul maestrului Leon Fleisher, la Institutul Curtis. Ne-aţi putea spune trei dintre sfaturile profesorului dumneavoastră, care au avut o influenţă majoră asupra modului de interpretare, a modului de a privi muzica, asupra atitudinii dumneavoastră în concert?

Cu siguranţă el are un mod particular de a percepe ritmul, foarte foarte personal şi foarte puternic. Este dificil să concentrezi asta în câteva propoziţii. Este vorba despre o anumită libertate şi despre acea tărie de caracter, care au lăsat o impresie foarte profundă asupra mea. Apoi, am avut privilegiul de a sta foarte aproape de sonoritatea pe care el o crea, timp de ani de zile, şi pe care am păstrat-o cu mine. El făcea ca pianul nu numai să cânte, ci să strălucească. Uneori când cânta, aveam senzaţia că pianul nu are ciocănele şi că sunetele se nasc direct dintr-o rază de lumină. Absolut remarcabil. Apoi, poate cel mai frapant lucru este integritatea sa de nezdruncinat. Era un anumit mod de a aborda muzica, prin care simţeai că orice compromis de la ideea muzicală ar fi un păcat. Nu doar o greşeală, ci un păcat. Aceste idei am încercat să le păstrez, încercând să interpretez repertoriul cu o mare responsabilitate. Chiar trebuie să simţi că este o chestiune de viaţă şi de moarte când interpretezi o lucrare.

"Talentul şi dorinţa sa de cunoaştere converg către transcendenţă şi sublim, ceea ce a lăsat o impresie puternică asupra mea, îşi amintea Leon Fleischer despre studentul său, Jonathan Biss. A pornit pe un drum foarte sănătos începând cu muzica de cameră, la început alături de mama sa şi apoi şi-a extins activitatea, către festivaluri ca cele de la Ravinia şi Marlboro, ajungând să fie cunoscut de cei mai în vârstă drept un pianist pe care merită să-l urmăreşti."

În stagiunea care începe, repertoriul dumneavoastră se înscrie în zona clasică, privită în sensul mai larg al termenului. Veţi cânta concerte de Beethoven, Brahms, Mozart. Vă consideraţi un muzician cu o structură clasică sau vă atrag uneori şi experimentele (fie ele dictate de muzica contemporană, de jazz sau de alte domenii sonore)?

Nu-mi plac etichetele, pentru că de exemplu Beethoven nu este neapărat un compozitor clasic sau unul romantic. Este dificil să trasezi această limită. Însă sunt foarte interesat de muzica contemporană. Am comandat şapte asemenea lucrări şi am intenţia să cer şi mai multe. Este un lucru pe care voi continua să-l fac, sunt sigur. Jazz nu cânt, dar îmi place foarte mult. Presupune o disciplină atât de diferită de cea a muzicii clasice, încât aş avea nevoie de o perioadă îndelungată de studiu pentru a fi capabil să cânt jazz la un nivel decent, iar acest timp nu îl am. Există însă ceva la aceşti compozitori (Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann) care mă face să mă întorc la ei în mod repetat, ceva foarte puternic. Cred că interesele mele muzicale sunt rezonabil de largi şi simt necesitatea de a cânta ceea ce mă atrage cel mai mult.

Mama dumneavoastră, violonista Miriam Fried este născută în România, la Satu Mare, însă a părăsit ţara la vârsta de 2 ani şi a plecat cu familia în Israel. Miriam Fried este totodată şi cea mai apropiată parteneră de muzică de cameră pentru dumneavoastră. Este mai simplu sau mai complicat să îţi acompaniezi propria mamă în recitaluri, faţă de un muzician oarecare?

Am spus mereu asta, ca pe o glumă, dar de fapt este adevărat, că a cânta cu cineva din familie poate fi ceva foarte natural sau poate fi un dezastru total. Între aceste două extreme nu există nimic altceva şi cunosc exemple pentru ambele situaţii. Noi suntem cu adevărat norocoşi şi ne place foarte mult să cântăm împreună. Şi nu înţeleg de ce uneori nu este mai complicat de atât. S-ar putea crede că dinamica relaţiilor de familie se reflectă cumva în cadrul repetiţiilor, dar nu ştiu de ce, aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată. În primul rând, ne respectăm reciproc foarte mult, altminteri lucrurile nu ar putea funcţiona. Şi nu cred că este o coincidenţă faptul că prima experienţă muzicală pe care am avut-o a fost aceea de a o asculta pe mama cântând. Anumite lucruri, care sunt fundamentale, precum respiraţiile, frazarea, le-am învăţat ascultând-o pe ea, încă de când nu mă născusem aş putea spune. Poate că şi de aceea sunt multe aspecte cruciale asupra cărora noi suntem de acord. Toate celelalte sunt uşor de descoperit, pentru că nu sunt la fel de importante.

Cu ce alţi muzicieni vă place cel mai mult să cântaţi pe scenă?

Am numit deja unul: mama mea este cea alături de care îmi place cel mai mult să cânt. Această experienţă este mereu uimitoare. Un alt nume pe care l-am pomenit deja este cel al lui Leon Fleischer, alături de care am avut prilejul să cânt de două ori. O dată m-a dirijat, iar altădată am cântat împreună Fantezia pentru 4 mâini de Schubert. Nu a fost uşor, pentru că în niciuna dintre aceste situaţii nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie. A fost un privilegiu. Dar în ambele situaţii au fost experienţe absolut minunate pe care le-am trăit pe scenă. Printre alţi muzicieni cu care am avut norocul să mă întâlnesc pe scenă se numără Ivan Fischer, care m-a dirijat de curând, Stephane Deneve, James Levine, … apoi cu Barenboim am avut un concert remarcabil. Când eram mai tânăr, am cântat adesea împreună cu Cvartetul de coarde Elias, cu care am şi înregistrat de altfel. A fost de fiecare dată o experienţă foarte specială când am cântat împreună. Cu tenorul Mark Padmore am cântat mult în ultimul timp şi mi-a plăcut repertoriul. Am fost foarte norocos pentru că am avut ocazia să cânt cu multe persoane extraordinare şi cred că întotdeauna ai ceva de învăţat de la fiecare dintre ele.