Richard Oschanitzky a fost compozitor, aranjor, pianist şi dirijor român, unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni de jazz din România. În acest an artistul ar fi împlinit 75 de ani, motiv pentru care vineri, 21 noiembrie 2014, la Sala Radio îi este dedicat un concert special în formulă inedită: două dintre ansamblurile instituţiei - Orchestra Naţională Radio şi Big Band-ul Radio - vor fi dirijate de fratele artistului, Peter Oschanitzky.

Maestre, în această seară dirijaţi Big Band-ul şi Orchestra Naţională Radio reunite pe scena studioului "Mihail Jora". Câteva cuvinte despre întâlnirea cu aceste ansambluri?

Eu ansamblul Orchestrei Naţionale Radio îl cunosc fiindcă în anii '80 am lucrat cu el. După aceea a venit o perioadă în care eu am fost plecat din ţară - cam 20 de ani - şi acum, cu mare plăcere, am primit această invitaţie şi am răspuns şi m-am întâlnit cu o orchestră care sigur că în proporţie de 80% este întinerită. Nu este rău, fiindcă sunt oameni profesionişti, cu care se poate lucra. Cu Big Band-ul am avut o întâlnire, dar parţială, într-un concert memorial "Aura Urziceanu" şi atunci am dirijat trei piese pe care le-a orchestrat fratele.

Am ales acest program care, la început, a fost propus ca un In Memoriam Richard Oschanitzky şi am spus că asta, din păcate, nu se va putea realiza din cauză că toate lucrările lui de jazz simfonic sunt cu ansamblu enorm şi asta îngreunează financiar instituţia. Atunci am spus să punem o piesă de Richard Oschanitzky care e în primă audiţie absolută; s-a cântat numai în RDG o dată, dar înregistrare radio, nu concert. Si atunci o să facem un fel de istorie a jazz-ului simfonic. Mergem de la Gershwin, care e începutul, până la Bernstein şi, de ce nu un român, Richard Oschanitzky.

Pentru că vorbim de un concert In Memoriam Richard Oschanitzky… cum era el dincolo de partituri? Cum era el dincolo de scenă? Cum era fratele Richard Oschanitzky?

Dacă vorbim despre cum era dincolo de partituri, sunt două aspecte. Un aspect, care e înşelător, este renumele care i s-a făcut lui. El era un bărbat foarte prezentabil, cu mare succes la dame şi părea un om foarte stăpân pe situaţie… dar în spatele acestei măşti se ascundea de fapt un om foarte sensibil şi foarte firav. Era foarte atacabil şi asta l-a şi dus la tragedia care s-a întâmplat la o vârstă foarte timpurie, când a murit, în '79, la 40 de ani. Noi suntem foarte apropiaţi de fapt, deşi pare că suntem mai departe - ca vârstă, diferenţa e numai de un an şi jumătate între noi -, dar el a prins o perioadă de şcolarizare, eu am prins altă perioadă. De aici vine o diferenţă mai mare. După ce a terminat liceul la Timişoara a fost primit la Conservator aici, la Bucureşti. De atunci relaţia dintre noi doi… nu că s-a răcit, dar era distanţa… eu la Timişoara, el la Bucureşti, eu eram elev, el era student. Sigur, el venea acasă în vacanţe, dar totuşi, din ce în ce mai mult, s-a legat de Bucureşti. Era şi de înţeles pentru ce a vrut el să facă şi ce să devină, singurul oraş care-i putea oferi tot ce-i trebuia era Bucureştiul. După aceea, din 1971, când eu am devenit student la Bucureşti, la Secţia de dirijat orchestră a maestrului Bugeanu, atunci s-a reluat legătura între noi. Şi noi am petrecut enorm de mult timp la un restaurant foarte renumit "Berlin" care, pe vremea aceea era un restaurant de lux, cu mâncăruri foarte bune, cu atmosferă foarte plăcută, iar preţurile nu contau la Richard… şi sigur că el acolo şi-a făcut un cerc de prieteni, de cunoscuţi cu care, a lucrat - parţial în domeniu, parţial în alte domenii. El m-a prins atunci şi a găsit în mine un om… el scriind muzică de film - atunci era vremea când la producţiile de film cunoscute el era compozitorul… atunci el a găsit în mine un om care să îl ajute să scrie notele pentru a doua zi, pentru înregistrare. El avea o viteză fantastică de a compune. A fost foarte criticat de regizori, care urmăreau ce face el. Era aproape de premieră şi încă nu scrisese muzica. Regizorii şi-au pus întrebarea "ce se întâmplă?". Le-a răspuns "Nu vă faceţi nicio problemă, rezolv." Şi, într-adevăr, el făcea în două zile ce alţii făceau în două-trei luni.

Solistul din această seară este Horia Maxim. Cum a decurs dialogul cu acest pianist?

Mi-a făcut o mare plăcere, mai ales că noi am avut o repetiţie separată şi mi-am dat seama nu numai că este bun ca pianist - sigur, şi asta contează -, dar este acasă în ambele stiluri. Fiindcă această lucrare Variaţiunile 71 - multă lume mă întreabă de ce se cheamă 71; fiindcă a fost scrisă în anul 1971 - pentru pian solo, big band şi orchestră simfonică necesită un pianist care pe lângă că-i bun pianist tehnician şi cunoscător al muzicii clasice, trebuie să fie şi un foarte bun jazzist pentru că are teme de jazz cu trupa de big band. Am găsit în acest Horia Maxim, într-adevăr, omul foarte potrivit pentru această lucrare.

Mă bucur că am putut să fac un astfel de program care, după câte am aflat, aici nu s-a mai făcut de mulţi ani. Desigur, cele trei lucrări din program sunt toate de nivel mondial. Gershwin - Un american la Paris, arhicunoscut, şi uvertura la Candide este, de asemenea, foarte cunoscută. Sigur, lucrarea lui Richard nu este cunoscut fiindcă este în primă audiţie, dar sper că se combină cu celelalte două. Doresc publicului să vină cu plăcere şi să privească acest concert, într-adevăr ca o istorie a jazz-ului simfonic.