În 22 septembrie, de la ora 19, pe scena Sălii Radio va urca pianistul Jan Simon, alături de Orchestra Radiodifuziunii Cehe din Praga, dirijată de Tiberiu Soare. Jan Simon, născut în 1966 într-o familie de muzicieni, este din 2012 directorul ansamblurilor, festivalurilor şi concursurilor organizate sub emblema Radiodifuziunii Cehe, însă îşi continuă şi cariera concertistică. La Bucureşti va interpreta Concertul op.33 pentru pian şi orchestră de Antonin Dvorak. Se prefigurează o seară deosebită, pentru care biletele pot fi achiziţionate la www.bilete.ro.

Aţi început studiul pianului sub atenta îndrumare a tatălui dvs. Primele lecţii cu el v-au convins că acesta este instrumentul potrivit pentru dvs?

Sincer, pe atunci nu eram convis că voi urma această carieră. Studiam pianul pentru că asta îşi dorea tatăl meu - să am o bogată activitate extracuriculară. În copilărie îmi doream să fiu astrolog sau fizician; m-am hotărât mult mai târziu că voi fi muzician.

Valentina Kameníková, Ivan Moravec, Homero Francesch şi James Tocco - sunt profesorii care v-au îndrumat. Cum au contribuit ei la ascensiunea dvs?

Valentina Kameníková, pianistă din Rusia şi studenta lui Heinrich Neuhaus, este cea care mi-a insuflat dragostea pentru pian. Era un pedagog extraordinar, m-a făcut să înţeleg ce pot face cu acest instrument, cum să-l stăpânesc. Din păcate, în 1989, ne-a părăsit, astfel că a trebuit să îmi găsesc un nou profesor. În 1990 am obţinut o bursă care mi-a dat şansa să studiez un an cu Homero Francesch - un pedagog şi un pianist foarte înţelept care în prezent predă la Universitatea din Zurich. Deşi a fost o perioadă scurtă, mi-a folosit foarte mult; mi-a marcat semnificativ cariera. A urmat James Tocco. Cu el am studiat la Academia de Arte din Lübeck, Germania. Ne cunoşteam deja de la concursurile la care participasem şi pe care el le-a jurizat. A fost o şansă importantă pentru că nu am studiat doar pianul, ci artele în general. James Tocco nu este doar un mare pianist, ci un artist în adevăratul sens al cuvântului. E un om interesant, o mare personalitate. Ivan Moravec este o legendă a şcolii pianistice din Cehia; este singurul muzician ceh care s-a clasat în primii 100 pianişti ai secolului al 20-lea în ierarhia stabilită de cei de la Steinway. Orele petrecute cu el erau adevărate cursuri de măiestrie. Cu el profesor, am absolvit Academia de Arte din Praga; a fost ceva unic. El mi-a îndreptat atenţia şi spre calitatea sunetului pe care îl produc. Din acest punct de vedere, cu Ivan Moravec am lucrat foarte mult.

Spuneaţi că studiile cu Valentina Kameníková v-au convins că acesta este drumul potrivit pentru dvs. Vă amintiţi primul lucru pe care vi l-a spus?

Cred că aş complica foarte mult lucrurile dacă aş spune asta la radio. Era foarte directă. Pentru cineva care nu o cunoştea ar fi fost, probabil, foarte greu să-i accepte sfaturile din prima clipă. Ea m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să ascult neapărat ce îmi spune profesorul, ci să acord o mai mare atenţie mâinilor, gândurilor mele… în general să mă comport foarte natural în faţa pianului, să îmi "ascult" corpul.

Revenind la tradiţia muzicală din familia Simon: tatăl dvs este compozitor şi dirijor. V-aţi simţit vreodată atras de aceste activităţi, paralel unei cariere solistice?

Am absolvit aceeaşi şcoală ca tatăl meu, la o diferenţă de aproape 40 de ani. Cu toate acestea, am avut aceiaşi profesori. Diferenţa ar fi că el a studiat pianul cu František Rauch. Tata a fost mereu alături de mine. A fost pedagogul meu de-o viaţă. La fiecare concurs de pian m-a însoţit. Lucrul cel mai important pe care l-am învăţat de la tata a fost felul în care să citesc o partitură; nu doar ca un interpret, ci ca un compozitor. Mai simplu spus, m-a învăţat care este diferenţa dintre ce e scris şi ce se aude; că muzica nu stă în două note alăturate, ci în relaţia dintre ele. Astfel am realizat de ce e nota aceea acolo, nu doar că ea e scrisă.

Cum aţi primit invitaţia de a participa la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional RadiRo?

Toţi directorii orchestrelor radio se întâlnesc la fiecare doi ani în cadrul unui seminar organizat de Uniunea Europeană de Radio. În 2013 noi am găzduit această întâlnire şi am organizat concertul de deschidere a Festivalului Prix-Bohemian Radio. Şi atunci am fost solistul Orchestrei Simfonice Radio din Praga. I-am cunoscut pe organizatorii festivalului RadiRo acolo şi atunci am discutat pentru prima dată despre participarea noastră şi despre introducerea concertului de Dvorak în programul de la Bucureşti.

Ce ştiţi despre viaţa muzicală românească?

Nu cunoaştem foarte multe lucruri în detaliu; în schimb urmărim activitatea soliştilor români în afara graniţelor. Orchestra noastră a avut şansa să concerteze în urmă cu 4 ani cu Radu Lupu solist; se întâmpla în 2010, în cadrul ediţiei de atunci a festivalului din Praga. Urmărim cu interes concertele din România care ne sunt oferite prin intermediul Uniunii Europeane de Radio. Ştim imensa istorie a Festivalului Internaţional "George Enescu". Un muzician român prezent recent pe scenele din Cehia a fost Ion Marin, cel care a dirijat Orchestra Simfonică Radio Praga în cadrul unui concert omagial Antonin Dvořák, care l-a avut ca solist pe violonistul Ivan Ženatý. Muzica românească face şi ea parte din viaţa noastră, dar nu la nivelul muzicii germane sau poloneze, să spunem.

Aţi amintit de concertul dirijat de Ion Marin; în cadrul Festivalului RadiRo veţi colabora cu Tiberiu Soare. Ce ştiţi despre activitatea lui şi cum descrieţi dialogul cu muzicienii români?

Nu îmi place să judec un muzician după naţionalitatea sa: român, ceh, german, american… muzica este un limbaj universal. Mai importantă este legătura dintre muzicieni. Poţi avea un dirijor foarte bun care însă nu poate lucra cu o anumită orchestră. La fel e şi în cazul solist-orchestră. Nu depinde de ţara lor de provenienţă. Pe Tiberiu Soare l-am urmărit chiar în Praga şi mărturisesc faptul că suntem foarte nerăbdători să lucrăm împreună. Atunci a dirijat Orchestra Simfonică din Praga. Ne-a plăcut foarte mult ce a prezentat şi aşteptăm cu interes repetiţiile de la Bucureşti şi bineînţeles concertul. Va fi o adevărată experienţă să vedem care sunt ideile sale, mai ales în ceea ce priveşte Simfonia I de Gustav Mahler. Spun asta gândindu-mă la ultimul concert al nostru condus de Ion Marin. Fiind o manifestare omagială Antonin Dvořák, programul a fost în totalitate alcătuit din lucrări semnate de compozitori cehi. Am fost surprins să văd cât de receptivi au fost membrii orchestrei. Ion Marin a venit cu o cu totul altă viziune asupra lucrărilor, unele pe care orchestra le poate cânta, fără să fiu înţeles greşit, şi fără un dirijor. Ansamblul a fost încântat, astfel că în stagiunea următoare Ion Marin se va afla din nou la pupitrul Orchestrei Simfonice Radio din Praga şi sunt sigur, după ce l-am văzut şi pe Tiberiu Soare dirijând, că aşa va fi şi în cazul lui, după concertul de la Bucureşti.

Veţi intepreta, în Festivalul Internaţional RadiRo, Concertul în sol minor pentru pian şi orchestră de A. Dvořák. De ce aţi ales această lucrare?

După cum ştiţi probabil, acest concert nu este unul interpretat foarte des. Nu foarte mulţi pianişti îl includ în repertoriul lor, deşi Dvorak este un compozitor foarte des ales pentru a alcătui un program. Poate şi pentru că acest concert nu se încadrează în repertoriul care îl defineşte pe Antonin Dvorak. L-am cântat pentru prima dată în 1998; nu eram sigur, atunci, că va fi o lucrare la care mă voi întoarce. E un opus foarte dificil, din punct de vedere tehnic; este foarte clar că Dvorak nu a fost pianist, că nu înţelegea la fel de bine acest instrument precum vioara sau violoncelul. Partea solistică este dificilă, cum spuneam; nu ştiu cât se simte în sală. În timp însă am descoperit ce ascunde acest concert. Nu este unul tipic, care să scoată în evidenţă solistul; nu el are prim-planul. Dvorak a imaginat totul ca un întreg - pianistul şi orchestra transmit un mesaj aparte celor prezenţi în sală. L-aş numi mai degrabă o simfonie concertantă şi nu un concert pentru pian şi orchestră. Muzica este cea mai importantă. Nu este la fel de cunoscut ca cel pentru vioară sau cel pentru violoncel, ambele incluse în repertoriul marilor solişti, dar am ales să-l prezint tocmai pentru mesajul pe care îl transmite şi cred că ar trebui să fie o lucrare cântată mai des în sălile de concert.

Aveţi o amintire specială legată de acest concert?

Înainte să îl cânt pentru prima dată, îmi amintesc că îl ascultam în mai multe versiuni. Întâmplarea a făcut ca, în timp ce mă pregăteam, Sir András Schiff să cânte concertul cu Orchestra Philharmonia din Praga. Mai aveam două luni până la concert şi îmi amintesc că eram în sală, îl ascultam pe András Schiff şi mi-am spus "Doamne!". A fost o interpretare extraordinară. Într-un fel, m-a stimulat dar m-a şi speriat foarte tare, pentru că m-am gândit că în două luni nu pot ajunge la aceeaşi performanţă. Chiar şi după ce am susţinut eu concertul, am fost foarte conştient că mai am nevoie de ani până când mi-l voi însuşi, până voi atinge o variantă interpretativă care să mă mulţumească. E clar că nu trebuie doar eu să fiu împăcat cu o anume abordare; publicul e cel care are ultimul cuvânt, el iţi spune dacă e în regulă sau nu. Dar tu, ca solist, trebuie să fii conştient că ceea ce prezinţi e cea mai bună variantă.

Cum apreciati organizarea unui astfel de festival, al orchestrelor radio, în climatul muzical actual?

Sunt de părere că este o idee superbă. Am încercat să facem ceva asemănător în Praga în urmă cu 5 ani cu Festivalul "Radio Autumn". Am avut atunci invitate Orchestrele Simfonice Radio din Leipzig, Hilversum şi Budapesta. Nu am putut obţine o sponsorizare pentru cea de-a doua ediţie. Mă bucur că Radio România a continuat această idee şi mai ales la acest nivel; vor concerta, în ediţia a doua a Festivalului Internaţional RadiRo, Orchestra Naţională a Franţei, Vassily Sinaisky sau Nikolaj Znaider. Aţi reuşit să organizaţi un festival excepţional. În zilele noastre e foarte dificil să obţii sumele necesare unui asemenea eveniment, mai ales dacă vorbim despre un festival nou. Dacă ne referim la cele tradiţionale, cum ar fi Festivalul Internaţional "George Enescu" e ceva mai uşor să reziste, pentru că lumea este obişnuită cu ele, astfel că şi sponsorii au o cu totul altă atitudine. Un festival ca RadiRo nu este ieftin, iar publicul ar trebui să aprecieze că în zilele noastre încă se investeşte într-un asemenea eveniment.

Lucraţi în cadrul Radio-ului din Cehia începând cu 2001, la început ca director executiv al Orchestrei Simfonice Radio din Praga, iar din 2012 sunteţi director al orchestrelor din cadrul radiodifuziunii naţionale din Cehia. Cum îmbinaţi activitatea de manager cu cea de solist?

E clar că este foarte dificil. Tine foarte mult de cum îmi manageriez timpul şi mintea. Nu pot uita primii ani când am fost directorul executiv al Orchestrei Simfonice Radio din Praga. Când eram la birou mă gândeam că ar trebui să studiez şi când eram în faţa pianului îmi aminteam de ce trebuia să fac la birou. Trebuie să alegi ce vrei - să îţi petreci viaţa cu 88 de clape şi să nu faci nimic altceva sau să te implicit şi într-o altă activitate. Îi admir pe cei care îşi pot dedica toata viaţa unui singur instrument, dar recunosc că eu nu aş putea să fac acest lucru. Susţin concerte de la 18 ani şi până în 2001 a fost singura activitate. Am avut ocazia să şi predau, dar nu asta mi-am propus. Funcţia de director de orchestră implică o activitate administrativă; pentru unii este plictisitor, dar mie mi se pare necesar. Orchestra trebuie organizată, găsesc fondurile necesare activităţii, planific turnee… nu e uşor, dar e o muncă, pentru mine plăcută. Faptul că îmi pot desfăşura şi activitatea solistică în paralel este o bucurie, dar cum spuneam, e nevoie de o manageriere a timpului şi a minţii foarte exactă. Poate fi obositor, motiv pentru care numărul concertelor a scăzut, dar încă pot fi pe scenă cu programe care îmi fac plăcere. Ambele activităţi îmi aduc satisfacţii.

Ce aşteptări aveţi de la publicul care va fi prezent în Studioul Mihail Jora?

Voi fi pentru prima data în România. Sunt foarte curios care va fi atmosfera. Abia aştept să cunosc publicul românesc. Mă aştept să trăiască muzica pe care o vom prezenta. Vreau să vină şi să se bucure. Îi rog să fie deschişi; ştiu că este des folosită această expresie, dar muzica este un limbaj universal şi am simţit asta de pe fiecare scenă pe care am urcat şi mă aştept la acelaşi lucru şi la Bucureşti. Vrem doar să ştim dacă le-a plăcut sau nu pentru a vedea ce poate fi îmbunătăţit. Oricum vom păşi cu mintea deschisă în Sala Radio din Bucureşti.