În 2 aprilie 2014 aţi putut asculta în transmisiune directă la Radio România Muzical concertul susţinut de Orchestra Simfonică din Bournemouth, dirijată de şeful de orchestră Kiril Karabits. Programul a cuprins Concertul nr. 27 în Si bemol major de W.A. Mozart şi Simfonia a IX-a în re minor de Anton Bruckner. Solist al serii a fost pianistul Francesco Piemontesi.

Am stat de vorbă cu dirijorul şi solistul despre programul interpretat şi nu numai.

Francesco Piemontesi

Francesco Piemontesi - cânţi pentru prima dată cu Orchestra Simfonică din Bournemouth?

Nu, am mai cântat împreună cu ei mai multe concerte în urmă cu câţiva ani. A dirijat atunci un tânăr muzician din Marea Britanie şi a fost o colaborare foarte frumoasă, aşa că m-am bucurat mult să primesc invitaţia lor de a cânta în seara aceasta. Cred că este o orchestră foarte bună, ce acordă multă atenţie detaliilor şi are un sunet foarte bun. Şi sala de concerte de la Poole este foarte frumoasă, aşa că este o bucurie să mă întorc aici.

Eşti unul dintre cei mai apreciaţi pianişti din noua generaţie, ceea ce ţi-a dat posibilitatea să cânţi şi să colaborezi cu mari muzicieni. De care dintre aceste personalităţi te simţi cel mai aproape din punct de vedere al idealului muzical?

E o întrebare foarte grea, poate imposibil de răspuns. Am avut, aşa cum ai spus, marele noroc de a lucra cu personalităţi ale lumii muzicale - în primul rând cu Cecile Ousset, Murray Perahia şi Alfred Brendel. Cred că de la fiecare dintre ei am învăţat foarte multe şi diferite lucruri, pe care le preţuiesc foarte tare şi pe care încerc să le fac vizibile în interpretările mele. Poate că modul în care fac muzică şi concep muzica mă apropie mai mult de Alfred Brendel. De altfel, el a fost o persoană foarte importantă în viaţa mea, nu numai în calitate de profesor, ci şi uman. Este o persoană cu care am petrecut mult timp şi de la care am învăţat foarte mult şi în afara sferei muzicale. A fost cu adevărat o onoare să pot petrece atât de mult timp cu el în ultimii 10 ani.

Apropierea de Alfred Brendel ţi-a influenţat în vreun fel şi alegerea repertoriului?

Nu cred. În orice caz nu complet. Există anumiţi compozitori pe care-i cânt şi pe care Alfred Brendel nu-i cântă şi sunt creaţii în repertoriul lui care nu se regăsesc în al meu. Acelaşi lucru e valabil pentru relaţia mea cu Murray Perahia sau Cecile Ousset. Atunci când aleg anumite opusuri o fac pentru că simt că sunt creaţii grozave, parte din marele repertoriu de valoare. Vreau să îmi petrec zilele, lunile, anii, studiind acele lucrări care mă învaţă mereu ceva nou. Să luăm de exemplu ultimul concert al lui Mozart, pe care îl cânt aici, la Bournemouth. E un opus pe care l-am cântat de atât de multe ori şi cu toate astea există întotdeauna un unghi nou din care poţi privi partitura. Nu am senzaţia că toate creaţiile muzicale sunt aşa. Uneori încep să studiez o piesă şi după două zile mă trezesc întrebându-mă de ce am început să învăţ aşa ceva. Deci criteriul de selecţie e acesta: care e opusul pe care vreau să-l am în repertoriul meu pentru următorii 20, 30 de ani?

Ceea ce înseamnă că faci mereu planuri pe termen lung.

Da, cu siguranţă fac asta. Unul dintre proiectele pe care le concep acum se va desfăşura în perioada dintre anii 2015-2018. Voi cânta, în diverse oraşe, integrala sonatelor şi variaţiunilor de Mozart. Pe de altă parte lucrez şi la ciclul complet de sonate de Schubert - le-am cântat aproape pe toate până acum. Deci planurile mele sunt făcute cu un avans de 5 până la 10 ani, ceea ce cred că este important, pentru că lucrul ăsta îţi dă o mai bună imagine a ceea ce vrei să faci.

Opusul interpretat în seara aceasta este ultimul concert pentru pian compus de Mozart. Are vreo relevenţă acest fapt pentru tine, pentru interpretarea ta?

Poate că în cazul acesta are. De obicei nu dau prea mare importanţă acestor lucruri. Cred că dacă până şi cel mai mare expert în Mozart nu ar şti despre Concertul Jenamy (cunoscut până nu demult ca "Jeunehomme") că a fost scris de un Mozart atât de tânăr şi dacă ar fi întrebat când crede că a fost compus concertul, expertul în cauză ar răspunde cu siguranţă că este vorba despre o lucrare din ultimul an de viaţă al compozitorului, pentru că este o creaţie atât de matură, cu o structură atât de echilibrată. În general sunt atent să nu fac prea multe legături între etapele din viaţa compozitorului şi lucrarea scrisă. Dar în cazul Concertului în Si bemol major cred că are o anume relevenţă faptul că e ultimul concert pentru pian al lui Mozart - e o lucrare plină de melancolie şi nostalgie - cel puţin în primele două mişcări. Charles Rosen a spus ceva foarte frumos despre acest concert: el crede că mesajul opusului este un rămas-bun de la lume, pe care îl simte încă mai prezent aici decât în Recviem. Şi asta simt şi eu. Este o piesă atât de tristă. La finalul părţii a doua, de exemplu, când tema principală a pianului revine la unison cu flautul, chiar ai senzaţia că Mozart te ia de mână şi te duce într-un alt loc. Este un moment cu totul fantastic şi îmi dă fiori ori de câte ori îl cânt. Deci aş putea spune că în cazul de faţă semnificaţia este de adio de la lume. Este o creaţie foarte, foarte emoţionantă.

Kiril Karabits

Dirijaţi orchestra dumneavoastră, Orchestra Simfonică din Bournemouth - ansamblu cu care colaboraţi oficial de 5 ani în calitate de dirijor principal şi încă de mai mult timp ca dirijor invitat. Care au fost factorii care au contribuit la apropierea unui şef de orchestră ucrainean de un ansamblu britanic?

Este una dintre întrebările pe care le primesc des în Marea Britanie, mai ales că în momentul de faţă există aici mai mulţi dirijori est-europeni. Lumea se întreabă care este chimia dintre est-europeni şi britanici. Cred că răspunsul meu va fi foarte simplu: orchestrele engleze sunt asemenea unor instrumente fantastice, cântă la un nivel tehnic foarte înalt şi ajung la rezultate foarte frumoase într-un timp scurt şi după un număr mic de repetiţii. Dar ceea ce vor ele, ce le interesează şi ceea ce face colaborarea foarte interesantă este profunzimea pe care est-europenii o aduc. Este ca şi când un pianist ar cânta pe un Steinway foarte valoros. Practic poţi face orice cu o orchestră britanică. Iar ceea ce cred că admiră muzicienii englezi la cei est-europeni este o abordare mai puţin obişnuită şi individuală a muzicii. Acest lucru este dificil de explicat, pentru că, deşi am fost educat muzical în Ucraina şi apoi la Viena, eu nu fac parte din nici un sistem. Sistemul meu este personalitatea mea şi felul meu de a face muzică, pentru că cel mai valoros lucru din perspectiva mea este însăşi relaţia cu muzica. Cred că asta este ceea ce se cere în Marea Britanie: idei, uneori neobişnuite, pe care ei ştiu cum să le pună în practică.

Pentru că aţi făcut referire la muzicienii din Europa de Est, trebuie spus că dirijorul care a ridicat standardul Orchestrei Simfonice din Bournemouth a fost un român, Constantin Silvestri. Un muzician fermecător, deşi foarte strict, cu gust pentru promovarea muzicii moderne. Spuneţi-ne, vă rog, care sunt cerinţele dumneavoastră în privinţa acestei orchestre - poate un tip de repertoriu special, mai multe repetiţii decât se obişnuieşte?

Pot să vă asigur că spiritul lui Constantin Silvestri este încă viu aici. Pentru că este adevărat ce se spune, că această orchestră a atins un nou nivel de performanţă datorită lui. Săptămâna trecută mi s-a întâmplat ceva interesant - dirijam o orchestră din Franţa şi unul dintre muzicienii de acolo, român, mi-a adus partituri scrise de Silvestri (printre care "Trei piese pentru orchestră de coarde") pe care cu siguranţă le voi cânta cu Orchestra din Bournemouth. Şi ca să vă răspund la întrebarea referitoare la abordarea mea de aici - uneori cer mai multe repetiţii, alteori vin cu muzică mai puţin obişnuită, dar cel mai important lucru pentru mine este actul interpretativ în sine. Indiferent de opusul pe care-l dirijez, vreau să obţin de la muzicieni un maximum de atenţie şi să le menţin interesul treaz, să fie mereu pe marginea scaunului, cum zic englezii. Am nevoie de această energie a momentului, a prezentului, cu maximum de concentrare în timpul interpretării. Acesta e cel mai important lucru pentru mine.

Dirijaţi în seara aceasta opusuri de Mozart - Concertul nr. 27 în Si bemol major - şi Bruckner- Simfonia a IX-a în re minor. Ce leagă aceste creaţii una de cealaltă?

Cred că Mozart şi Bruckner merg foarte bine împreună nu numai pentru că amândoi compozitorii au fost austrieci, ci şi pentru că există influenţe foarte puternice ale muzicii lui Mozart în creaţiile lui Bruckner. Sigur că există şi diferenţe foarte mari: Mozart are uşurinţă şi eleganţă, pe când Bruckner are mai multă substanţă şi greutate din punct de vedere al sunetului orchestral. Dar chiar şi stilistic, Mozart şi Bruckner merg bine împreună. Orchestra Simfonică din Bournemouth nu a mai cântat Bruckner de foarte mulţi ani şi aş vrea să reintroduc această tradiţie, de a cânta măcar o simfonie a compozitorului o dată pe an. Apreciez că este foarte important, deoarece sunetul pe care îl poţi dezvolta într-o creaţie de Bruckner este cu totul unic. Nu cred să existe un alt compozitor care să ceară atât de multă intensitate în sunetul secţiunii de coarde, de exemplu. De aceea este foarte important pentru orice orchestră să cânte în mod regulat simfonii de Bruckner.

Simfonia a IX-a de Bruckner este un opus special din mai multe motive: în primul rând este neterminată. În plus, contrar obiceiului său, compozitorul nu a creat mai multe versiuni ale acesteia. Există, însă, numeroase ediţii pentru ceea ce a scris Bruckner şi, de asemenea, câteva încercări de a finisa partea a IV-a a lucrării. Ce ediţie aţi ales şi de ce?

Folosim varianta cu trei părţi. Faptul că simfonia e neterminată este un lucru clar şi sigur că se pot găsi mai multe explicaţii în legătură cu motivul pentru care Bruckner nu a terminat lucrarea. Cred cu putere, însă, că simfonia funcţionează foarte bine în trei mişcări. Are propria structură, propria arhitectură prin faptul că se încheie cu un Adagio. Aşa prefer să dirijez această simfonie.

Care aţi spune că sunt cele mai dificile lucruri în dirijarea acestei lucrări?

Această simfonie, ca şi altele ale lui Bruckner, poate fi comparată cu o lungă meditaţie. Iar unul dintre cele mai importante lucruri pentru un dirijor este să obţină un sunet orchestral foarte bogat la repetiţii şi să creeze o atmosferă specială în timpul concertului. Simfonia este lungă, durează aproape o oră şi nu trebuie executată, nu este o piesă de entertainment, ci mai degrabă o rugăciune pe care o cânţi nu numai tu singur, ci alături de public, pe care îl inviţi să se roage cu tine.

Aş spune că rugăciune este un cuvânt potrivit în acest context, având în vedere dedicaţia de pe prima pagină a simfoniei - unde Bruckner a închinat opusul lui Dumnezeu.

Da, rugăciune sau meditaţie. Pentru că rugăciunea este, cred, un act subiectiv, pe când meditaţia este mai deschisă. Unii oameni se pot ruga, alţii au doar gânduri despre ei şi o a treia categorie merge în profunzime. De aceea cred că termenul de meditaţie descrie mai bine această stare.