Sunteţi primul violonist german care a câştigat concursul Regina Elisabeta de la Bruxelles. Care credeţi că sunt caracteristicile şcolii germane de vioară?

Este o întrebare la care în mod special astăzi este greu de răspuns, pentru că acum toate şcolile sunt atât de eterogene: avem profesori germani care predau în America sau pedagogi ruşi care susţin cursuri peste tot în lume. Toate vechile tradiţii s-au unit, la fel ca nişte râuri care curg întâlnindu-se în ocean. Totodată, eu sunt pe jumătate german, pe jumătate francez, aşa că nu pot spune că aparţin şcolii germane de interpretare. Primul meu profesor a studiat în America cu Ivan Galamian, aşa că, vedeţi, este destul de dificil să împarţi lucrurile în categorii fixe. Aş spune că astăzi nu naţionalitatea, ci personalitatea profesorului este cea importantă şi, la rândul ei, ea este rezultatul multor influenţe, foarte diferite. Mai degrabă fac parte din şcoala rusă, dacă vreţi, iar dacă am amintit de influenţe, cel care m-a marcat mult pe mine este Eugène Ysaÿe, deci şcoala franco-belgiană, care pune accent pe flexibilitate, pe fluiditate. Totuşi aceste caracteristici se regăsesc şi în alte şcoli decât cea franco-belgiană - mesajul general este deci că nu cred că mai avem astăzi şcoli foarte bine delimitate.

Laurent Albrecht Breuninger, îi număraţi printre mentorii dumneavoastră pe Henryk Szeryng, Ruggiero Ricci, Ivry Gitlis. În ce fel v-au influenţat ei?

Aş adăuga un al patrulea nume acestei liste - Aaron Rosand, şi vorbind despre aceste personalităţi care mi-au marcat, fiecare în felul său, începuturile, chiar dacă nu i-am avut personal profesori, aş merge pe un fir cronologic. Aşadar în tinereţe a fost Aaron Rosand, care mi-a deschis ochii asupra responsabilităţii pe care trebuie să o am faţă de arta şi munca noastră. El rămâne în continuare pentru mine un ideal, am în continuare mult de învăţat de la acest maestru care a trecut de 80 de ani şi cântă şi acum la fel de bine ca întotdeauna. A urmat apoi perioada Ivry Gitlis, om care m-a influenţat mult prin personalitatea sa privită pe de-a-ntregul - ca violonist, ca om. Întâlnirea cu el m-a făcut să-mi dau seama cum trebuie să mă comport în viaţă, nu doar în muzică - să fiu eu însumi, să nu mă privesc la stânga şi la dreapta la ce fac alţii, să nu încerc să împlinesc aşteptările altora ci să-mi fiu credincios mie însumi. Acesta era pentru mine un mod cu totul nou de a trăi, de a cânta, cu totul neaşteptat. Din nefericire nu m-am putut bucura prea mult de îndrumarea lui Szeryng - am avut parte de o singură întâlnire, în cadrul unui curs de măiestrie, şi a fost ca şi când un zeu al viorii ar fi coborât pentru o clipă la noi şi ne-ar fi arătat cum ar putea fi cu adevărat lucrurile. Ceea ce ne-a spus prin cuvinte a fost mai degrabă ceva exterior, obiectiv, însă imediat ce lua vioara - şi putea să cânte două-trei note doar, dintr-o sonată de Bach sau de Brahms - ai fi putut înrăma acele note, ca să zic aşa. Pe Ruggiero Ricci l-am cunoscut destul de demult, amintirile mele sunt deci foarte îndepărtate, însă ţin bine minte că avea o personalitate sclipitoare, că era plin de umor, de idei; interpretarea lui te făcea să conştientizezi că te afli în faţa unui om cu un bagaj cultural imens, cu un repertoriu muzical şi violonistic imens. Ruggiero Ricci era cu adevărat strălucitor.

Aşa cum aţi spus şi la începutul interviului, aveţi descendenţă franceză. Este şi acesta motivul pentru care aţi ales pentru recitalul de la Bucureşti lucrări de Debussy, Vièrne şi Ravel?

Sunt desigur foarte ataşat de muzica franceză şi încerc să o includ în programele mele de concert ori de câte ori am ocazia. Am ajuns la ea şi datorită lui Eugène Ysaÿe al cărui mare admirator sunt - al muzicii şi al personalităţii sale. Mulţi compozitori francezi nu ar fi scris muzica lor pentru vioară dacă nu ar fi fost Ysaÿe - începând cu César Franck (care este belgian, dar la acea vreme ne puteam referi la Franţa şi la Belgia ca la un singur spaţiu cultural), continuând cu Louis Vièrne, Ernest Chausson… ei toţi au fost încurajaţi de Eugène Ysaÿe. Am făcut cunoştinţă cu Sonata op. 23 în sol minor a lui Vièrne din întâmplare. Eram în Finlanda, la un festival, acum multă vreme, şi am interpretat atunci Cvintetul său cu pian. Eu îl ştiam pe Vièrne doar ca pe un compozitor de muzică pentru orgă, iar acest cvintet m-a impresionat, m-a mişcat. Mi-am dorit să cânt mai mult din ce a scris pentru vioară şi aşa am descoperit această sonată, această muzică foarte profundă.

Suntem foarte bucuroşi că una din realizările dumneavoastră discografice, Laurent Albrecht Breuninger, se leagă de Enescu - aţi înregistrat împreună cu Thomas Duis sonatele sale pentru vioară şi pian. Cum aţi ajuns la Enescu?

Am imprimat nu doar sonatele, ci şi alte piese scurte pentru vioară, ca şi Konzerstück pentru violă şi pian. Tatăl meu avea foarte multe discuri de vinil, unul din ele cu Enescu şi Dinu Lipatti în a doua sonată enesciană. Profesorul de la care am învăţat fundamentele muzicii nu mi-a arătat doar cum să cânt la vioară, ci m-a introdus şi în lumea violoniştilor clasici, cea care ţine de distinsa tradiţie. El mi-a vorbit despre această înregistrare şi mi-a spus că trebuie neapărat s-o ascult. Pot spune deci că muzica lui Enescu a fost mereu cu mine, încă din copilărie. Apoi, când am început să înregistrez, pentru că la rândul meu sunt şi interpret şi compozitor mi-am dorit să imprim lucrări scrise de compozitori-violonişti. Aşa am înregistrat integrala Vièrne, piese de Karol Lipiński, şi tocmai în acest context Enescu nu trebuia să lipsească, mai ales că el nu a fost doar violonist şi compozitor, ci şi dirijor şi profesor. A fost un proiect foarte important pentru mine. Desigur m-a apropiat de Enescu şi Ivry Gitlis, care mi-a vorbit mult despre marele compozitor al cărui discipol a fost. Gitlis mi-a povestit că o lecţie cu Enescu nu era o lecţie în sensul în care folosim noi astăzi acest termen, ci o reuniune muzicală, un interval de timp în care ei doi se întâlneau pentru a interpreta sonate, Enescu aşezându-se la pian şi însoţindu-l pe Gitlis. Enescu era o personalitate complexă; bineînţeles că a fi violonist sau compozitor sau dirijor este deja un lucru extraordinar, dar cred că în timpurile noastre ar trebui să existe în continuare crezul unei personalităţi artistice cu o privire cât mai cuprinzătoare cu putinţă.

Ce aţi spune că vă place în mod special în muzica lui Enescu?

Într-adevăr, există ceva care mă fascinează: evoluţia stilului său. Ai sentimentul că prima sonată, scrisă când avea 13 - 14 ani, şi creaţiile dinspre final, cum ar fi Suita "Impresii din copilărie" sau ultima sonată, aparţin unor compozitori diferiţi. Lumea sonoră, ideatică este alta, Enescu a parcurs atâtea stiluri, atâtea universuri. În acelaşi timp există o constantă în interior. Fie că avem de-a face cu o muzică scrisă în canoanele tradiţionale, fie în urma influenţei compozitorilor francezi, fie în genul acela improvizatoric al muzicii populare româneşti - pe cât de depărtate una de alta par toate aceste stări, aceste atitudini vizavi de muzică, ele sunt legate printr-un anumit fir, printr-o anumită căldură. Este ceva la Enescu care nu te lasă să te opreşti din ascultat - nu poţi asculta cinci minute apoi să te întrerupi şi să revii, te ţine lângă el.

Laurent Albrecht Breuninger, din creaţia lui Enescu veţi cânta în Bucureşti, împreună cu pianistul Thomas Duis, Sonata a III-a "în caracter popular românesc". Aţi avut dificultăţi în descifrarea şi interpretarea ei?

Trebuie să vă spun că nu am cântat-o încă până acum în concert. Am interpretat-o pe a doua foarte des, dar pe aceasta doar am înregistrat-o. Va fi deci o experienţă deosebit de interesantă. Greutatea cu Sonata a III-a, ca şi cu "Impresiile din copilărie", este că trebuie să sune ca şi când ai improviza, trebuie să pară că nimic nu este stabilit dinainte, că tocmai atunci compui, în timp ce cânţi. De fapt însă, muzica este foarte bine pusă la punct - deasupra unei singure note din partitură poţi avea patru, cinci, şase semne care-ţi indică modul de interpretare, totul este deci bine marcat. Şi totuşi, cu cât urmezi mai fidel îndrumările lui Enescu, iată, cu atât vei crea o mai mare senzaţie de libertate. Vă povesteam că sunt şi eu compozitor - pot să vă spun că aceasta este o adevărată artă, mai ales pentru zilele noastre când ori se notează atât de puţin pe hârtie încât nimeni nu înţelege nimic din acea muzică, ori se dau atâtea indicaţii încât lucrarea devine imposibil de cântat. Enescu a rezolvat extraordinar de bine problema echilibrului dintre precizie şi libertate - nu am mai întâlnit niciodată un caz similar.