A plecat din România în 2003 când a câştigat, prin Programul Erasmus, o bursă de studii la Universitatea de Muzică şi Arte Frumoase din Viena. Din 2007 şi până în 2010, Roxana Constantinescu a fost solista Operei de Stat din Viena unde a apărut în spectacole cu operele «Bărbierul din Sevilla» de Gioachino Rossini, «Nunta lui Figaro» şi «Don Giovanni» de Wolfgang Amadeus Mozart, «Povestirile lui Hoffman» de Jacques Offenbach, «Boris Godunov» de Modest Mussorgski, «Faust» şi «Romeo şi Julieta» de Charles Gounod şi «Ariadna la Naxos» de Richard Strauss. În aceste spectacole şi în multe altele a avut privilegiul să colaboreze cu dirijori importanţi din lumea operei precum: Seiji Ozawa, Marco Armiliato, Bertrand de Billy, Adam Fischer, Franz Welser Most, Sebastian Weigle. Din 2010 Roxana Constantinescu continuă să activeze la Opera de Stat din Viena - ca invitată - derulând totodată contracte în Statele Unite ale Americii la Operele din Los Angeles, Dallas şi Minneapolis, în Franţa la Teatrul Capitole din Toulouse şi în multe alte centre muzicale europene ca interpretă de vocal simfonic. O carieră plină de proiecte, câteva dintre ele dezvăluite în interviul pe care Roxana Constantinescu a avut amabilitatea să mi-l acorde la una dintre repetiţiile premergătoare spectacolului din 1 iunie 2012 cu «Cenuşăreasa» de Gioachino Rossini de la Opera bucureşteană. «Cenuşăreasa» la Minneapolis şi la Bucureşti

Angelina este un rol pe care l-aţi mai interpretat şi la Opera Minnesota din Minneapolis cu cronici favorabile şi acum iată la Bucureşti. Cum vi se pare această montare şi cum a fost cea din Statele Unite ale Americii ?

Este o plăcere să fiu şi să cânt acasă. Este prima mea revenire la Opera Naţională Bucureşti de la plecarea în 2003, ultima mea apariţie a fost de fapt un examen de licenţă pe această scenă cu « Liliacul » în rolul Prinţului Orlovski. «Cenuşăreasa » este una dintre operele mele preferate, am avut experienţe minunate la Minneapolis. In 2010 a fost debutul meu american pe o scenă a teatrului liric în Statele Unite şi a fost unul de succes. Montarea a aparţinut lui Doug Varone - un faimos coregraf din New York. Prin urmare au fost multe momente de dans în acea producţie, pot spune că totul se-ntampla în paşi de dans. Doug Varone a lucrat mai mult pe imagine şi mai puţin pe interrelaţionare rezultând o producţie plastică, frumoasă de privit, cu costume à la Disneyland, în perfectă armonie cu acel spectru al fanteziei, al poveştii.

Cu atâtea momente dansante nu v-a fost greu dumneavoastră şi partenerilor de scenă să cântaţi dificilele pasaje de virtuozitate rossiniene ?

Este o provocare tehnică permanentă datorită virtuozităţii şi coloraturilor din partitură. Mi-a fost greu în primele repetiţii, evident am fost mai prezentă la sala de sport şi am pus accent pe ceea ce înseamnă respiraţia şi economisirea efortului pe parcursul operei. A fost destul de dificil cu atâtea mişcări de balet dar această producţie, a arătat bine şi am reuşit să cântăm fără să ne pierdem suflul.

Cum vi se pare montarea de la Bucureşti ?

Cumva este opusul celei din Statele Unite ale Americii fiindcă aici este vorba de interrelaţionare, este respectat cuvântul şi servită povestea, este o concepţie regizorală bazată mai mult pe miezul dialogului şi al poveştii decât pe imagine. Nu am avut ocazia unei repetiţii generale şi nu se va întâmpla, fiind o perioadă de repetiţii foarte scurte, oarecum schiţate. Voi întâlni corul şi orchestra direct în spectacol. Este important să construim împreună este o regie de ansamblu şi mă bucur să am colegi precum Marian Pop, Petre Burcă, Gheorghe Vlad, Antonela Bârnat, Rodica Vică. « Cenuşăreasa » este o operă comică, hazlie şi este foarte important să fim pe fază, să improvizăm şi să aducem amprenta personală la ceea ce se întâmplă pe scenă.

Montări pe scenele lumii

Pentru că vorbim de montări îmi puteţi spune care dintre producţiile la care aţi participat v-aţi simţit cel mai bine, care v-a plăcut cel mai mult?

Cred că atunci când o montare serveşte muzicii, când nu se pune împotriva muzicii sau împotriva frazărilor, dintr-o dată este o montare bună. Au fost multe spectacole frumoase, îmi aduc aminte, acum, tot o producţie de la Minneapolis - premiera cu « Werther » de Jules Massenet. Am debutat în rolul Charlotte în acest an în ianuarie şi a fost o producţie extrem de romantică, cu o scenografie foarte simplă dar cu costume absolut minunate în stilul secolului al-XIX-lea, extrem de feminine -în ceea ce mă priveşte - şi m-am bucurat să-l am în rolul lui Werther pe James Valenti - un coleg deosebit. E foarte important să te simţi bine, mi-e foarte greu să spun că e doar din cauza regiei sau doar din cauza dirijorului sau al colegilor, trebuie să fie un pachet să vină din toate părţile, să te ia un val de plăcere de-a fi pe scenă şi de-a cânta în producţia respectivă. Werther aş spune, poate, favorită în top astăzi, vineri poate voi spune chiar Cenuşăreasa de la Bucureşti.

Agreaţi montările clasice sau pe cele moderne?

Este o chestiune de gust, montările moderne sunt relative pentru că unele sunt chiar foarte bune şi-mi place să fiu provocată ceea ce fac multe montări moderne. Cred în aportul fiecărui cântăreţ ca şi actor. E foarte important. Îmi place să cred că în opera de astăzi cântăreţul nu se mai justifică doar prin potenţa vocală şi tehnică, el este şi actor - un mesager al dramei respective. Nu cred în regiile statice şi nici în montările moderne doar de dragul de a fi deosebite, devenind uneori, metaforic vorbind, vulgare.

Dirijori care mi-au marcat cariera

Spuneţi-mi câteva cuvinte despre colaborarea cu dirijorul de vineri seară - Adrian Morar.

Am avut o singură întâlnire până acum, dar l-am cunoscut acum 10 ani când debutam la Opera Naţională Bucureşti în Lola din « Cavalleria rusticana » de Pietro Mascagni. Este un artist minunat, foarte flexibil, un muzician care ascultă, urmăreşte, nu se impune prin rigiditate. Evident este vorba tot timpul de un compromis, de un balans şi o armonie dintre interpret şi dirijor, cred că asta va fi posibil în spectacolul de vineri cu Adrian Morar pentru că este un muzician desăvârşit şi iubeşte opera, cântăreţii.

Aţi colaborat cu mulţi dirijori importanţi. Care a fost, din punctul dumneavoastră de vedere, ce mai fructuoasă colaborare?

Dirijorul de la care am învăţat cel mai mult şi căruia îi datorez o relaţie de colaborare foarte intensă şi cu care am fost recent într-un turneu în America de Sud este Helmuth Rilling - fondatorul Academiei Bach din Stuttgart şi al multor Academii Bach din lume, renumit a fi un « guru » al muzicii Bach. El este cel care mi-a deschis ochii în repertoriul muzicii vocal-simfonice şi în special al oratoriului. Am cântat toate lucrările cunoscute ale lui Bach : « Mathaeus Passion », « Johannes Passion », Missa în si minor, multe cantate. Maestrul Rilling mi-a arătat subtextul în muzica lui Bach şi ce înseamnă abordarea acestui stil muzical pentru că este ceva aparte. Am concertat cu Helmuth Rilling chiar acum două săptămâni în Teatrul Colon din Buenos Aires cu Missa în si minor de Johann Sebastian Bach. Am avut o claborare frumoasă şi cu Pierre Boulez. L-am cunoscut la Chicago unde am lucrat la creaţia lui Stravinski - « Pulcinella » cu Chicago Symphony, o colaborare din care au rezultat concerte la Carnegie Hall din New York şi Chicago Hall şi o înregistrare nominalizată pentru premiile Grammy. Pierre Boulez este un dirijor cu o mare experienţă, la rândul său compozitor, o persoană cu o minte extrem de deschisă şi lucrul acesta s-a simţit întotdauna în relaţia lui cu soliştii. L-aş mai aminti pe Seiji Ozawa - cel care mi-a dat ocazia să debutez în Cherubino din « Nunta lui Figaro », operă mozartiană cu care am fost într-un turneu în Asia unde el era văzut ca un zeu, era primit ca un star pop.

Parteneri de scenă

Dintre partenerii cu care aţi colaborat pe care i-aţi aminti?

Sunt foarte mulţi… am învăţat enorm de la Ferruccio Furlanetto, am cântat cu el în « Italianca în Alger » şi Boris Godunov. Datorită regiei eram foarte aproape de el, puteam să simt cum respiră şi am putut astfel să prind mici trucuri tehnice. Am mai colaborat cu Edita Gruberova în « Ariadna la Naxos », cu Dolora Zajick şi Agnes Baltsa în « Jenufa », cu Samuel Ramey în « Povestirile lui Hoffmann » de la care am învăţat ce înseamnă articularea textului, ce înseamnă să transmiţi sentimente extrem de puternice prin culoarea vocală.

Proiecte

Urmează o revenire la Los Angeles unde am debutat anul trecut cu Despina din « Cosi fan tutte » de Mozart - a fost debut de teatru şi rol. Voi reveni chiar în această vară şi voi cânta Zerlina într-o producţie de « Don Giovanni » dirijată de James Conlon şi de Placido Domingo. Va mai fi debutul meu în Tokyo la National Theatre în Rosina din « Bărbierul din Sevilla » de Rossini - un rol pe care l-am cântat deseori şi la Opera de Stat din Viena şi mai multe concerte alături de Helmuth Rilling cu care voi cânta foarte mult Bach. Vor mai fi, probabil, nişte apariţii la Paris în Cenuşăreasa şi … vom vedea ce se mai întâmpla.

Hobby-uri

Când nu se află în pregătirea unui spectacol sau recital cum îşi petrece timpul liber mezzosoprana Roxana Constantinescu?

Merg foarte des la muzee, chiar şi acasă - însemnând în momentul de faţă Viena. Mă aflu, în fiecare pauză dintre contracte, într-un muzeu, de obicei Leopold Museum unde este o colecţie extraordinară a lui Egon Schiele, unul dintre pictorii mei preferaţi sau în Albertina Museum. Îmi place să merg la muzee, să iau pulsul unui oraş, ascult foarte multă muzică de jazz - îmi place Kurt Elling, Dianne Reeves - este o muzică pe care o apreciez enorm prin natura improvizaţiei şi a libertăţii pe care o oferă interpretului.

Am cunoscut o persoană draguţă, inteligentă şi modestă în ziua în care am realizat acest interviu. Am cunoscut-o pe 1 iunie 2012 şi pe cântăreaţa Roxana Constantinescu - interpreta Angelinei în spectacolul cu opera « Cenuşăreasa » de Gioachino Rossini - o muziciană rafinată, o mezzosoprană cu un timbru plăcut şi cu o bună tehnică vocală, o prezenţă scenică placută, o excelentă parteneră pentru soliştii celorlate personaje de basm : Gheorghe Vlad - Don Ramiro, Marian Pop - Dandini, Petre Burcă - Don Magnifico, Rodica Vică - Clorinda şi Antonela Bârnat - Tisbe. Cu toţii au evoluat sub bagheta dirijorului Adrian Morar pe scena Operei Naţionale Bucureşti.