În 2 decembrie 2012, proiectul "Zilele Lipatti" se încheie cu un recital al pianistului rus Nikolai Lugansky, programat de la ora 21 la Ateneul Român.

Invitaţia de a susţine recitalul de încheiere a Festivalului Lipatti a venit târziu, considerând că agenda dumneavoastră este stabilită cu cel puţin şase luni în avans; totuşi aţi fost de acord imediat şi chiar am detectat un oarecare entuziasm în acceptul dumneavoastră. M-am înşelat? Dacă nu, ce a determinat acest entuziasm?

Sunt foarte bucuros să cânt în cadrul unui eveniment dedicat lui Dinu Lipatti, unul dintre pianiştii mei favoriţi. Încă din copilărie ascult înregistrările sale. Eram foarte tânăr când am venit pentru prima oară în contact cu numele lui Lipatti. Îmi amintesc că primul meu profesor de pian, care îmi era şi vecin la ţară unde aveam o proprietate, mi-a vorbit despre Lipatti şi l-a descris ca fiind unul dintre cei mai buni interpreţi de Chopin din prima jumătate a secolului XX. Profesorul meu mi-a împrumutat nişte înregistrări cu Valsurile de Chopin interpretate de Dinu Lipatti. Cred că aveam 8 ani pe-atunci.

Programul dumneavoastră are un pronunţat caracter naţional - cu lucrări de Liszt, Janacek şi Rahmaninov. Proveniţi, de asemenea, dintr-o ţară care a dorit şi a reuşit să îşi impună voinţa în materie de cum ar trebui să sune muzica. Care este viziunea dumneavoastră asupra acestei muzici?

Cei trei compozitori pe care îi interpretez provin din culturi, lumi foarte diferite. Dacă mă întrebaţi despre Rahmaninov, Sonata nr. 3 este o piesă minunată pe care o ador, dar este şi foarte complexă în acelaşi timp. Nu este tocmai uşoară. Şi ceea ce este interesant este că se îndepărtează de conceptul muzicii ruseşti. Sursa de inspiraţie care a stat la baza compunerii acestei Sonate a fost "Faust" de Goethe. Lucrarea a fost compusă la Dresda, unde Rahmaninov a petrecut trei ierni la rând. Este o piesă minunată, cu un puternic caracter filosofic, diferenţiindu-se de Concertul nr. 2 de pian, de Preludii ori de Studiile-Tablou.

Janacek este unul dintre compozitorii mei preferaţi, dar care nu este cunoscut prea mult marelui public. Cred că este unul dintre cei mai mari compozitori de muzică de pian din secolul XX.

Liszt, întocmai ca Rahmaninov, este unul dintre cei care au revoluţionat muzica de pian, în ceea ce priveşte sonoritatea şi culoarea; astfel sunt încântat să reunesc aceste trei universuri într-un recital. Întotdeauna când interpretez un nou compozitor, încerc să găsesc o nouă cheie către muzica lui.

Şcoala rusească de pian este foarte renumită. Ce anume o face atât de puternică?

Fiind rus, îmi e greu să dau un răspuns (obiectiv) despre şcoala rusească. Există o mare varietate de şcoli în Rusia şi există mulţi profesori cu maniere diferite de a preda, astfel cred că e mai bine să puneţi această întrebare unui profesor non-rus, prezent în juriile marilor competiţii, pentru că el poate fi obiectiv. În şcoala rusească se găsesc atâtea linii directoare, atâtea idei. Profesoara mea, Tatiana Nikolaeva, i-a fost elevă lui Alexandr Goldenweiser, care era, de exemplu, un admirator al clasicismului muzical şi era mai occidental în gândire. Neuhaus era mare cunoscător de muzică romantică târzie. Igumnov era foarte «rusesc» în gândire. Nu pot face o descriere a şcolii ruse de pian. Ce pot spune însă, e că sistemul educaţional oferă copiilor lecţii profesioniste de muzică de la vârsta de 7 ani. Există ore speciale consacrate, în fiecare clădire a fiecărei şcoli, ceea ce le este la îndemână elevilor. Acest lucru datează din vremea sovietică, atunci când statul îşi putea permite să plătească toate aceste cursuri.

Ce anume încercaţi să scoateţi la iveală dintr-o partitură, atunci când o prezentaţi publicului?

Totul vine natural, ca în viaţă. Trăieşti cu o piesă, când o studiezi, când te uiţi peste partitură sau asculţi înregistrări; în final ea creşte în mod firesc. Nu am o metodă specială sau un plan particular de a cânta. Pur şi simplu cânt piesa, curând o ştiu pe de rost. Nu pot spune că elaborez schiţe de "construcţie", totul e precum curgerea unui râu sau creşterea unei plante.

Aţi fost aplaudat pentru rafinament şi virtuozitate. Există un moment în care conştientizaţi că aveţi sentimentul de a cânta bine o piesă?

Există momente în care simţi că eşti foarte aproape de geniul care a creat lucrarea respectivă. Dar sunt doar momente. Noi, muzicienii, ar trebui să fim cât se poate de aproape de intenţiile geniilor care au compus muzica, dar până la urmă noi suntem doar oameni. Trebuie să încerci să te ridici la ce a vrut să transmită compozitorul. Uneori reuşeşti asta şi o simţi, dar senzaţia durează poate cinci minute, apoi dispare. Suntem într-o încercare permanentă de a atinge acest punct maxim. Nu pot descrie ce simt în cadrul unui recital, fiindcă nu pot fi obiectiv. Există ocazii în care te simţi foarte bine pe scenă şi ai senzaţia că ai cântat foarte bine, apoi asculţi înregistrarea şi îţi menţii părerea favorabilă. Dar se întâmplă să fii mulţumit de concert, iar când asculţi înregistrarea, ai senzaţia că nu a fost ceea ce trebuia. Mai importante sunt emoţiile resimţite de public.

Am fost emoţionată citind o descriere pe care i-aţi făcut-o profesoarei dumneavoastră, Tatiana Nikolaeva. Aţi spus despre ea că este precum soarele, bună, atentă, zâmbitoare şi că nu aţi văzut-o niciodată supărată. Lipatti, de asemenea, a avut o profesoară excelentă - Florica Musicescu - însă ea era dură, uneori violentă în limbaj. Care credeţi că a fost impactul comportamentului profesoarei asupra lui Lipatti?

Nu cred că rolul profesorului este esenţial când ai de-a face cu un geniu. Cred că personalitatea unui Lipatti nu poate fi distrusă. Nu îi poţi afecta dezvoltarea. Poţi să îi spui lucruri bune sau rele, dar talentul unui om ca Lipatti îşi va găsi drumul potrivit şi va înflori. Astăzi există multe metode de a preda. Nikolaeva era foarte blândă, cred că doar o dată sau de două ori am văzut-o cu adevărat supărată, dar asta deoarece studenţii erau leneşi şi nu se pregătiseră. Au fost însă cazuri singulare. Am fost şi la cursuri de măiestrie în cadrul cărora profesorii erau mai duri. Personal nu sunt de acord cu o asemenea abordare, dar există ocazii când ea poate fi de ajutor. Oricum, când vorbim de un talent ca al lui Dinu Lipatti, nici nu contează cu cine ar fi studiat, fiindcă rezultatul ar fi fost acelaşi.

Aţi declarat că studiaţi zilnic, dar numai câteva ore, citându-l pe Vadim Rudenko care a spus că "aceia care muncesc foarte mult nu au ce face în rest". Şi Lipatti avea pasiuni extra muzicale precum condusul sau fotografia, printre altele. Care sunt pasiunile dumneavoastră şi cum contribuie ele la îmbogăţirea propriilor surse de inspiraţie?

Am pasiuni diferite. Am o familie, călătoresc mult, vizitez muzee, joc şah, ping-pong, badminton. Citesc mult, mai ales poezie rusească. Poate unele dintre aceste activităţi mă inspiră, dar nu găsesc o legătură directă între ele şi sursele mele de inspiraţie. Nu sunt un fan al computerelor şi nu utilizez internetul aproape deloc. Îmi place să fac plimbări, să mă întâlnesc cu prietenii, să vizitez muzee, dar, repet, nu găsesc o conexiune directă între aceste activităţi şi muzica pe care o cânt. Poate există, dar nu am stat niciodată să analizez.

Aţi menţionat literatura. Ştiu şi din alte interviuri pe care le-aţi acordat că este una dintre pasiunile dumneavoastră. Am citit că vă place Proust, deşi ultima oară când i-aţi citit romanul, vi s-a părut prea lung. Alăturându-i pe Proust şi pe Dostoievski, ce piese muzicale aţi alege pentru a traduce impresiile pe care vi le lasă cei doi scriitori?

În primul rând cred că există mulţi scriitori francezi mai buni decât Proust şi, de asemenea, mulţi scriitori ruşi mai buni decât Dostoievski. Astfel această întrebarea mă limitează. Dacă este să existe conexiuni sau corespondenţe între vieţile compozitorilor şi ale scriitorilor, i-aş menţiona pe Mozart şi pe Puşkin, amândoi cu un destin similar şi cu o viziune asupra vieţii similară.

Cu cât asculţi mai mult, cu atât ai mai multe posibilităţi de a interpreta. Poate aş asocia literatura proustiană cu muzica lui Fauré sau a lui Debussy, dar lucrările celor doi îmi plac mai mult decât literatura lui Proust. Există atâţia scriitori francezi pe care îi prefer lui Proust: Maupassant, Flaubert, iar din literatura rusă i-aş aminti pe Puşkin, Cehov sau Bulgakov.

Pentru mine e straniu că Dostoievski şi Tolstoi sunt percepuţi în lume ca reprezentativi pentru literatura rusă. Sigur, sunt figuri importante, dar cred că avem mulţi alţi scriitori extraordinari. Acesta este însă, doar un punct de vedere personal.

Nu ştiu de ce ajung unii scriitori să pară mai mult decât sunt de fapt. Dostoievski este un urmaş al lui Gogol, dar nu este cel mai fidel portretist al sufletului rusesc. Are o fantezie bogată, care nu are de-a face cu realitatea rusească. La fel Proust, care era concentrat pe propria individualitate, astfel că restul era schematic. Îmi plac scriitorii cu o vedere largă, care nu se concentrează exclusiv pe propriile trăiri. Orice fiinţă reprezintă un micro-cosmos, nu doar eu, ci şi persoana care stă lângă mine în tren şi cel care ascultă un concert.

Aţi fost prezent în România de două ori, în cadrul festivalului Internaţional "George Enescu", dar aţi interpretat doar concerte cu orchestra. Acum veţi susţine un recital solo. Ce aşteptaţi de la această nouă experienţă în Bucureşti?

Mi-au plăcut foarte mult Bucureştii, mi-a plăcut atmosfera de aici, am întâlnit oameni minunaţi şi am amintiri frumoase. Acum voi interpreta un recital la Ateneul Român, ceea ce este o experienţă total diferită faţă de cea concertistică, aşa că sunt curios cum o va primi publicul bucureştean. Aştept cu nerăbdare recitalul. De asemenea am auzit numai lucruri bune despre acustica Ateneului Român, aşa că sunt sigur că este un loc ideal pentru a susţine un recital. Sala în care am evoluat înainte în concerte, Sala Palatului, avea o acustică solicitantă. Deci mă bucur că voi cânta într-o sală mai mică.

O ultimă întrebare: aveţi un mesaj pentru publicul românesc ce vă aşteaptă cu nerăbdare?

Cel mai bun mesaj pe care îl poate transmite un pianist este muzica sa. Dar, oricum, le urez tuturor iubitorilor de muzică din România să fie deschişi la experienţe muzicale noi, să primească muzica şi pe interpreţii ei cu inima deschisă şi să fie pregătiţi pentru că fiecare zi le poate aduce noi miracole muzicale. Cu asemenea dispoziţii nu veţi rata nimic important.