A ajuns mai cunoscută în Italia decât în ţara sa natală. Cipriana Smărăndescu s-a stabilit de aproximativ patru ani definitiv la Roma, după mai multe concerte susţinute iniţial în Italia. Artista a ales Italia, deoarece numai aici (acolo) pasiunea ei pentru clavecin este apreciată.

Cum a fost impactul cu Italia, cu Roma?

Impactul cu Roma a fost extraordinar de frumos, chiar dacă foarte greu; pentru că fiind o capitală europeană nu e foarte simplu să intri într-un cerc muzical. Văzut din afară, totul pare extraordinar; în momentul în care cunoşti realitatea concretă lucrurile devin grele, dar, mai mult decât oricând, în momentul în care reuşeşti să faci un lucru bun eşti şi mai fericit de ceea ce ai reuşit. Viaţa muzicală la Roma este variată, îţi oferă absolut orice posibilitate, însă îţi oferă şi un nivel foarte înalt, deci exigenţele sunt foarte mari. Din fericire, am reuşit - uşor, uşor - să cunosc mai mulţi muzicieni foarte buni, de foarte mare calitate, foarte importanţi, cu care am creat un grup de muzică veche aici, la Roma, şi datorită lor am reuşit chiar la Accademia di Romania să creăm o viaţă muzicală, bineînţeles, în primul rând barocă, foarte importantă, cred eu. Publicul ne urmăreşte cu drag; vine la concertele noastre, iar aceasta este o dublă satisfacţie: personală, pe de-o parte, iar pe de altă parte, o satisfacţie ce vizează faptul că un român, la Accademia di Romania, poate să arate lumii că România este talentată şi în domeniul muzicii vechi.

Cum se numeşte grupul cu care cânţi?

Grupul cu care cânt a început cu numele de "Aliusmodum". Acum am lărgit perspectivele noastre, incluzând şi muzica contemporană, iar acest grup se numeşte "Altre risonanze", iar din membrii lui fac parte Mauro Lopes Ferreira - primul violonist al concertului italian condus de Rinaldo Alessandrini, un violonist care cântă cu grupul lui Jordi Savall, deci, iată, suntem la un nivel foarte înalt. Împreună cu el avem un cvartet cu Pierluigi Tabachin, Diego Roncalli, şi ei muzicieni foarte cunoscuţi în Italia, predau la diferite conservatoare din Italia, cântă cu grupuri foarte importante.

E greu ca artist român să te faci remarcat în Italia?

Nu! Având în vedere că şcoala muzicală din estul Europei, şcoala muzicală românească, este privită cu ochi foarte buni. Italienii spun de multe ori că ei studiază mai puţin, noi studiem mult mai mult, suntem mult mai profunzi în ceea ce facem, pot să spun că a fost un avantaj. În momentul în care eşti o persoană serioasă, care demonstrează calităţile sale, lumea te priveşte cu foarte mult interes şi te apreciază. Nu am avut niciodată probleme vizavi de faptul că nu eram italiancă, din contră, am fost privită cu ochi foarte buni şi pot să spun că am reuşit să realizez un grup muzical şi de prieteni foarte frumos.

Îţi aminteşti primul concert aici, la Roma?

Bineînţeles. Primul concert la Roma a fost un recital de clavecin, în anul 1998; eram chiar la Accademia di Romania, închiriasem un instrument extraordinar de frumos, construit de Andrea Di Maio, un constructor de clavecine foarte renumit. Acesta a fost un concert nemaipomenit, pe care nu-l voi uita niciodată. Îmi amintesc cu foarte mare plăcere şi primul concert al Ansamblului "Aliusmodum" la Roma, era în toamna anului 2004, am evoluat într-un cvartet - sunt, bineînţeles, momente care nu se uită. Pe lângă acesta, alte câteva concerte la Oratoriul Gonfalone, tot în Roma - momente de neuitat.

Consideri că ai un avantaj în plus că acum te-ai lansat şi aici, în Italia? Unde te vezi pe viitor: aici sau în România?

Nu consider că am un avantaj în plus, consider că am avantajul de a trăi în Italia şi de a cânta în Italia, şi de a face ceea ce îmi doresc aici atât în plan concertistic, cât şi în plan pedagogic. Din fericire aici am reuşit să am şi instrumentul meu personal, o copie după un instrument istoric, şi într-un fel puterea de a face ceea ce într-adevăr îmi place. Nu ştiu dacă în România aş fi reuşit să obţin aceste lucruri. Pe lângă iubirea de scenă, de câţiva ani mă îndrept şi spre latura pedagogică, reuşind să atrag chiar copii de patru ani, care încep să studieze clavecinul. Am deja o clasă care numără 5-6 elevi de clavecin, ceea ce e un lucru fantastic. Deci, cred că iubirea mea pentru clavecin este legată într-un fel - şi îmi pare foarte rău, din păcate, să o spun - numai de Italia. În România am încercat să mă reîntorc în calitate de clavecinistă şi nu am fost primită cu braţele deschise.