Într-un oraş care numără sub 800.000 de locuitori activează un ansamblu simfonic pe care un prestigios juriu internaţional de critici format la solicitatea publicaţiei londoneze Gramophone l-a numit, în 2008, nici mai mult nici mai puţin decât cea mai bună orchestră simfonică din lume. Poate într-o măsură mai mare decât alte formaţii, Orchestra Regală Concertgebouw, în traducere literală "Orchestra Regală a Sălii de concert", este caracterizată de câteva detalii - externe sau interne - care o fac să fie unică. Cum am ajuns, astăzi, să ne bucurăm de interpretarea şi sonoritatea formaţiei olandeze?

Orchestra Regală Concertgebouw a luat fiinţă pentru că Johannes Brahms s-a plâns de starea în care se găsea arta interpretativă în Amsterdam - la acea vreme oraşul nostru nu avea un ansamblu coerent, stabil; un grup de liber-profesionişti se aduna periodic, atunci când era nevoie. Exista în schimb o orchestră într-un alt oraş olandez, Utrecht. Brahms a spus: când merg în Olanda, dacă vreau să mă simt bine, să beau şi să mănânc bine, mă duc la Amsterdam, dar dacă vreau să fac muzică în mod serios şi la un nivel înalt, mă duc la Utrecht. A fost aşa o insultă pentru locuitorii Amsterdamului încât au luat repede hotărârea să construiască o sală de concert şi să înfiinţeze o orchestră.

Aşadar în primul rând a apărut spaţiul fizic, şi abia apoi a fost asamblată o orchestră.

Aşa este. Sala a fost inaugurată în aprilie 1888 printr-un concert susţinut de o orchestră alcătuită din acei liber-profesonişti, dar, cum oamenii şi-au dat seama foarte curând că au nevoie de un asamblu propriu, în noiembrie 1888 s-au pus bazele Orchestrei Concertgebouw.

Orchestra a avut o legătură foarte strânsă şi cu Mahler, cel puţin în ceea ce priveşte includerea masivă a lucrărilor sale în stagiunile de concert, Joel Ethan Fried.

Într-adevăr. Mahler a venit de câteva ori la noi pentru a-şi dirija propria muzică, aprecia foarte mult orchestra noastră pentru că ea îi interpreta des şi bine lucrările sale, pe când în Viena, de exemplu, nu era atât de stimat. Mahler considera că dirijorul nostru şef de la acea vreme, Willem Mengelberg, făcuse din muzicienii din Amsterdam un ansamblu, făcuse o orchestră extraordinară. Suntem aşadar, de fapt, unul din doar cele două ansambluri simfonice din lume, alături de Filarmonica din New York, care are o tradiţie autentică în interpretarea muzicii lui Mahler şi care merge înapoi în timp încă din perioada în care compozitorul însuşi ne dirija. Dar am colaborat foarte des şi cu Richard Strauss, chiar mai des decât cu Mahler, şi cu alţi compozitori renumiţi, cum sunt Debussy ori Stravinski, care s-au aflat, şi ei, la pupitrul Orchestrei Regale Concertgebouw.

Pentru a fi căutaţi de astfel de nume celebre ale istoriei muzicii, instrumentiştii din ansamblul olandez trebuie să fie foarte buni. Care sunt deci calităţile lor, profesionale şi umane, Joel Ethan Fried?

Există foarte multe orchestre excelente, cu muzicieni de un excepţional nivel; în ceea ce ne priveşte, cred că este vorba de o serie de amănunte care fac ca orchestra noastră să fie specială. Mai întâi, sala unde cântăm. Dacă acustica ei este extraordinară pentru cei care stau în public, Concertgebouw fiind una din cele trei sau patru cele mai bune incinte de gen din lume, lucrurile nu stau la fel şi pentru instrumentiştii de pe scenă, pentru că nu le este uşor să se audă unul pe celălalt foarte bine. Rezultatul este că ei cântă ca şi când s-ar afla într-un grup cameral, chiar dacă au 100 sau 120 de colegi alături. Instrumentiştii din Orchestra Regală Concertgebouw merg pe acelaşi principiu după care funcţionează un cvartet de coarde, sau un cvintet de suflători: se ascultă foarte atent unul pe altul. Au o adevărată cultură, o tradiţie în a colabora foarte strâns cu colegii de podium. Un alt aspect este flexibilitatea stilistică muzicienilor noştri: Orchestra Concertgebouw este faimoasă pentru modul în care cântă Mahler, Bruckner şi Strauss, dar repertoriul nostru merge de la Bach până la secolul 20, chiar 21, ceea ce impune o mare supleţe.

Ar putea fi reprodusă uşor, imitată, această acustică deosebită?

Sala noastră este la fel ca Musikverein din Viena şi ca sediul Orchestrei Simfonice din Boston, este ceea ce se numeşte o formă de cutie de pantofi, o formă care duce la un rezultat acustic foarte bun. Dacă o sală are altă înfăţişare, mai ales dacă este mai mare de 2000 de locuri, ar fi dificil să întrunească proprietăţile acustice de la Concertgebouw. Interesant este faptul că, atunci când muzicienii noştri sunt în turneu, cântă în aceeaşi manieră ca acasă, au acelaşi ideal sonor, păstrează acelaşi concept de propagare a sunetului şi încearcă să-l re-creeze oriunde merg, chiar dacă sălile au altă configuraţie.

Care este, aşadar, această sonoritate atât de specială a Orchestrei Regale Concertgebouw? Cum aţi defini-o, Joel Ethan Fried?

Cred că este vorba de un sunet foarte cald al partidelor de coarde, poate nu atât de strălucitor ca al altor orchestre, dar foarte cald; mai sunt instrumentele de suflat din lemn, cu timbru foarte particular dar care se îmbină armonios unul cu altul, ca şi alămurile calde, puternice atunci când trebuie, dar fără să forţeze.

Un alt detaliu specific Orchestrei Regale Concertgebouw este faptul că de-a lungul existenţei sale a avut doar 6 dirijori şefi, ceea ce, îmi imaginez, dă o mare unitate ansamblului, ca şi felului în care cântă muzicienii. Joel Ethan Fried, cum a contribuit acest aspect la formarea caracterului orchestrei?

Trebuie să mergem, pentru un răspuns cât mai exact, în spatele scenei. Atunci când un dirijor invitat vine la noi, are posibilitatea de a lucra cu orchestra cel mult 4 zile, aşadar el sau ea se concentrează pe pregătirea repertoriului acelei săptămâni şi doar al ei. Dar dacă vrei să construieşti ceva pe termen lung, în privinţa unui stil particular, al unui repertoriu anume, al unui sunet caracteristic, acest lucru poate fi realizat doar de un dirijor şef sau de un director muzical. Am fost foarte norocoşi că am avut doar 6 directori muzicali într-un răstimp de 124 de ani, pentru că fiecare din ei a putut întra-devăr să lucreze cu orchestra, să o formeze şi să o antreneze pentru a deveni un ansamblu foarte bun.

Din 2006, unul din cei doi concertmaiştri ai orchestrei este Liviu Prunaru, care, aflat într-o vizită în România, spunea că este foarte mândru că ansamblul l-a acceptat în această poziţie. Cum se face alegerea pentru o astfel de funcţie?

Este destul de complicat. Majoritatea membrilor orchestrei dau o audiţie, care este urmată de o perioadă de probă. Atunci când dorim să găsim un concertmaistru, lucrurile sunt şi mai dificile, pentru că acest om trebuie să întrunească mai multe criterii: să aibă calităţi de leader, să fie un bun solist, un bun instrumentist de orchestră, un bun şef de partidă. Am invitat mulţi violonişti din diverse părţi ale lumii cu ocazia acelui concurs, iar Liviu a fost cel mai bun.

Colaboraţi nu doar cu dirijori de renume, ci şi cu tineri aflaţi foarte la începutul carierei, cărora le oferiţi posibilitatea de a lucra cu o orchestră excelentă. Ce vă doriţi de la aceste colaborări, Joel Ethan Fried?

Este o situaţie din care ambele părţi implicate ies în câştig. Nu este vorba numai de faptul că vrem să le dăm acestor tineri ocazia de a conduce o orchestră ca a noastră, ci şi de faptul că ne dorim să construim relaţii cu dirijorii care, peste 20 de ani, vor fi în topul celor mai buni. Dacă vedem un dirijor foarte talentat şi care are ceva special, chiar dacă nu este format în totalitate, vrem, fireşte, să colaborăm. Încurajăm tinerele talente, da, dar nu cred că acesta este motivul principal pentru care facem aceste colaborări, ci pentru că intenţia noastră este să stabilim o legătură cu generaţiile viitoare.

Orchestra are o legătură strânsă şi cu noua generaţie a muzicii: cântă des lucrări contemporane. Care este rolul acestora în repertoriul ansamblului?

Cred că programele de stagiune se alcătuiesc pe principiul echilibrului: nu vrei să cânţi doar Mahler, nu vrei să cânţi doar muzica secolului nostru. Trebuie să oferi publicului, la sediu, în turneu sau prin intermediul casei noastre de discuri, RCO Live, un meniu bogat, cu diverse muzici. Cred însă că orice instituţie de artă, şi în special o orchestră, are datoria, faţă de profesia sa şi faţă de fenomenul artistic, de a interpreta lucrări noi. Am cântat Mahler şi Strauss când ei erau compozitorii cei noi, cu partituri de-abia ieşite de sub tipar, i-am cântat când muzica lor, nouă fiind, nu era înţeleasă de toată lumea. Întotdeauna am promovat creaţia recentă, şi cred că este important pentru orice orchestră să facă asta. Încercăm să alegem cei mai buni compozitori care scriu cel mai bine pentru ansamblu simfonic, dar lansarea de comenzi este întotdeauna un pic asemănătoare unei loterii - nu toate creaţiile care apar vor trece testul timpului. Totuşi, cum spuneam, este parte a fişei postului nostru: nu trebuie să fim un muzeu al unor lucrări scrise de compozitori morţi, ci şi un laborator în care se crează muzica nouă, şi, uneori, în care se concep noi moduri de a prezenta muzica.