Am venit în Bucureşti pentru prima dată în 1997, îmi amintesc precis, pentru că atunci am avut programat un lung turneu în estul Europei, pe vremea când eram însărcinată. Mă aflam în compania Orchestrei Filarmonice din München condusă de Christoph Poppen. Am cântat cu acea ocazie Concertul Funebru pentru vioară şi orchestră de coarde de Karl Amadeus Hartmann. A fost o experienţă minunată şi am fost impresionată de cultura muzicală ridicată din ţara dumneavoastră şi de publicul care asculta cu intensitate concertul.

M-am întors cu prilejul Festivalului Internaţional "George Enescu" acum cinci sau şase ani, când am cântat alături de Orchestra Filarmonică din Birmingham aflată sub bagheta cu Sakari Oramo, dacă nu mă înşel. Atunci am cântat Concertul pentru vioară şi orchestră de Serghei Prokofiev.

Iar apoi ar fi trebuit să revin acum doi ani, însă am fost nevoită să anulez din cauza unor probleme de sănătate. Sunt foarte încântată să revin. Acest festival este un eveniment imens înconjurat de un mare entuziasm pentru muzică. De data aceasta voi cânta Concertul pentru vioară şi orchestră de Felix Mendelssohn, ceea ce va pune în lumină aspecte complet diferite ale repertoriului meu.

Într-adevăr am văzut că veţi cânta Concertul pentru vioară de Mendelssohn. Ce sentimente, ce emoţii trezeşte această lucrare în dumneavoastră?

Concertul pentru vioară de Mendelssohn este unul dintre acelea pe care violoniştii le învaţă destul de timpuriu. Face parte dintre principalele concerte pentru vioară alături de cele semnate de Brahms, Beethoven, Ceaikovski. Cred că am învăţat acest concert pe la vârsta de 11 sau 12 ani, aşa că se află de mult timp în repertoriul meu. Este învăluit de o eleganţă graţioasă şi de un sentiment de veselie. Mi se pare foarte tonic şi îl văd ca fiind foarte transparent şi jucăuş, mai ales ultima parte. Partea a doua a acestui concert întruchipează o lovitură de geniu a lui Mendelssohn.

Dirijor pe parcursul acestui concert este Cristian Mandeal. Aţi mai împărţit vreodată scena cu el?

Nu. Va fi prima oară. Sunt foarte curioasă şi nerăbdatoare să colaborez cu el.

Aţi debutat cu Concertul pentru vioară şi orchestră de Antonin Dvořák. Ce reprezintă acest concert pentru dumneavoastră?

Am fost mereu foarte încântată să apăr acest concert în faţa colegilor mei, dar şi în faţa publicului, fiindcă nu face parte dintre cele mai... iubite concerte compuse de Dvořák. Cel pentru violoncel este unul dintre cele mai populare ale sale. Concertul pentru vioară mi s-a părut mereu o piesă frumoasă-frumoasă de tot, poate nu foarte îndrăgită pentru că pune multe probleme de ordin tehnic şi greu de pus împreună cu orchestra, pentru că trebuie să fie cântat cu un rubato cât mai natural şi are foarte multe pasaje ornamentate care trebuie să sune foarte firesc împreună cu orchestra, iar asta nu este foarte uşor de realizat pe scenă. De aceea nu am fost întotdeauna foarte mulţumită de interpretările pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Am fost însă foarte norocoasă când l-am întâlnit pe Jiří Bĕlohlávek, în urmă cu mai mulţi ani, alături de Orchestra Filarmonică pragheză. A fost pentru prima dată când am fost pe deplin mulţumită de cum a sunat Concertul de Dvořák. De aceea l-am şi înregistrat imediat pentru casa de discuri Harmonia Mundi. Este un disc foarte frumos la care am lucrat cu multă uşurinţă.

Aţi cântat vreodată o lucrare compusă de George Enescu? Ce anume vă impresionează cel mai mult la compozitorul român?

Este un compozitor minunat. Mi-a fost însă mereu puţin teamă că nu aş putea fi destul de capabilă să înţeleg limbajul lui muzical, pe care îl găsesc foarte particular. Dacă aud colegi, precum Patricia Kopacinskaia sau alţii care vin din acea parte a lumii, simt că trebuie să îl ai pe Enescu în vene. Mi-e teamă că nu l-aş putea interpreta aşa cum mi-aş dori. Însă îi ador muzica şi mi-am dorit mereu să învăţ Sonatele. Am cântat Octetul şi mi-a făcut o deosebită plăcere, e o piesă foarte complexă. Exeprienţa mea directă cu muzica lui Enescu nu este foarte mare, dar îmi place să îi ascult toate piesele.

Cântaţi pe o vioară Stradivarius supranumită "Frumoasa din pădurea adormită". De unde a pornit experienţa dumneavoastră cu acest instrument?

Această vioară a fost creată în 1704 şi a fost uitată timp de aproximativ 150 de ani ai vieţii ei. În jurul anului 1900 a fost descoperită de către familia în al cărei pod zăcea. Ei au privit-o cu o mai mare atenţie şi şi-au dat seama că este vorba despre ceva special. Astfel, au dus-o la Londra pentru a fi evaluată de un expert care a identificat-o ca fiind un Stradivarius şi care i-a dat şi acest supranume, pentru că "a dormit" timp de atâţia ani.

Eu am găsit-o la un dealer de viori şi m-am îndrăgostit imediat de ea. Apoi, timp de multe luni, am început să caut sponsori, pentru că mi-ar fi fost imposibil să o cumpăr, preţul ei fiind exorbitant chiar şi acum 15 ani. Am fost norocoasă să găsesc o bancă de acord să achiziţioneze instrumentul. Am început imediat să cânt pe el şi a fost un proces foarte interesant. Faptul că nu fusese cântată timp de atâţia ani se simţea. Încă de la început, în fiecare zi, în fiecare săptămână, în fiecare lună, simţeam cum se dezvolta câte puţin; mi-a luat cam şase ani pentru a o face să înflorească într-adevăr şi să "o trezesc". De atunci sunt foarte mulţumită de acest instrument.

Care este filosofia dumneavoastră asupra muzicii în general?

Cred că muzica face parte integrantă din lume şi ar trebui mereu tratată ca atare. Sunt puţin tristă când văd că nu i se acordă importanţa cuvenită, cel puţin în ţările vestice, unde problemele economice fac să fie neglijate în primul rând cultura şi muzica clasică în special. Găsesc că aceasta este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care omenirea le posedă şi ar trebui să fie mereu considerată ca fiind ceva foarte preţios. Nu îmi pot imagina lumea fără muzică.