Compozitorul Theodor Grigoriu a împlinit în data de 25 iulie 2011 vârsta de 85 de ani. Am avut onoarea de a-l felicita şi de a afla dintr-un interviu cu domnia sa câteva gânduri despre reperele stilistice ale creaţiei, despre receptarea muzicii româneşti, dar şi despre muzica de film şi rolul studiilor de arhitectură în dezvoltarea personalităţii componistice a maestrului.

La mulţi ani, maestre Theodor Grigoriu! Cu ce gânduri întâmpinaţi această frumoasă aniversare?

Vă mulţumesc frumos pentru felicitări şi le primesc cu multă plăcere!

De multe ori de ziua aniversară mă gândesc la marii compozitori care au murit atât de tineri, cum au fost Mozart sau Schubert, oameni care au făcut minuni pe portative şi pe care îi cântăm astăzi cu o religiozitate din ce în ce mai profundă. Vedeţi cum vârsta face farse şi scurtează viaţa acestor mari personalităţi muzicale la care ne închinăm şi astăzi. Iar altora le dă puţin mai mult de trăit. Sigur că singura noastră grijă este să folosim timpul pe care îl avem la dispoziţie într-un mod cât mai productiv, să producem cât mai mult. Dar, de multe ori, faptul că nu există un interes pentru muzica românească ne scade puţin din elan, de aceea singura mare grijă a noastră - zic eu la vârsta mea - este să nu ne pierdem încrederea, motivaţia să fie întotdeauna la fel de puternică şi să ne gândim la o epocă în care într-adevăr lucrările româneşti să înceapă să fie valorificate în ţară şi peste hotare. Mai ales acum, când dispunem de mijloace moderne cum ar fi CD-urile şi alte modalităţi prin care ne putem prezenta în faţa lumii şi arăta că şi muzica românească este o puternică verigă a culturii europene.

Ne puteţi dezvălui câteva dintre etapele stilistice ale creaţiei dumneavoastră?

Întotdeauna există această tendinţă de a împărţi în etape creaţia unui compozitor, de obicei în număr de 3 sau 4. Bineînţeles că vârsta mea este vârsta reflecţiilor, în sensul că după ce am parcurs atâtea tendinţe şi atâtea limbaje am ajuns în sfârşit la o formă reflexivă, la anumite profunzimi de gândire şi în ajutor a venit în mod interesant această tendinţă de a studia limbajele, dezvoltată prin anii ´50-´60. A fost un fapt care s-a reflectat foarte mult atât în cercetare, cât şi în evoluţie. Aici se deschide o discuţie foarte amplă, dar în afară de limbaje a apărut ideea de idiom, un fel de sintagmă a tuturor limbajelor şi a puterii lor de a se eşafoda în lucrări artistice organice. Problema este desigur foarte complexă, de exemplu se pune de multe ori întrebarea legată de folclor. Folclorul a fost o fază, aceea a lui Bartók, Kodaly şi Brăiloiu, care l-au studiat pe teren, a urmat apoi un stadiu în care acest folclor a devenit imaginar, adică el este de fapt o modalitate de a concepe discursul artistic şi, încet-încet, pe baza cercetărilor lingvistice s-a ajuns la concluzia că limbajele au o capacitate mare de a genera lucrări artistice.

Sigur că eu, la vârsta mea, sunt în faza sintezelor şi a reflecţiei asupra acestei capacităţi de a întrebuinţa limbaje şi idiomuri pentru a crea nişte lucrări care să poată trăi peste frontiere - aici este partea interesant de observat. Pentru a da un singur exemplu, am scris un concert Trinity, comandat de americani şi cântat la Indianapolis cu Sherban Lupu sub conducerea unui dirijor american. Am întrebuinţat un idiom bizantin şi vreau să vă spun că a fost extraordinar de bine primit, am avut un triumf acolo şi mi-am dat seama că nu există de fapt frontiere şi că publicul a înţeles exact idiomul utilizat de mine. Lucrarea face parte din ciclul pe care eu l-am intitulat Bizanţ după Bizanţ în care am întrebuinţat toate subtilităţile artei bizantine din muzică, pe care mi le-a pus în lumină Părintele Petrescu.

În ce măsură este creaţia dumneavoastră o continuare a tradiţiei enesciene?

Vreau să vă spun un lucru care o să vă surprindă: Enescu nu poate fi depăşit. Se întâmplă exact ca în cazul poeţilor de după Eminescu, care de asemenea nu poate fi depăşit. Noi trebuie să mergem în altă direcţie, să fim bineînţeles stimulaţi de Enescu, de puterea lui de muncă şi de capacitatea lui de a atinge profunzimi extraordinare şi un flux nemaipomenit, dar el nu poate fi depăşit pentru că are o putere absolut gigantescă de a cuprinde totul, deci noi nu avem posibilitatea ne a ne înfrunta cu el. Îl putem avea drept exemplu şi ne putem ghida după lucrările sale.

Sigur că mulţi dintre noi au acceptat şi să fie epigoni ai lui Enescu, iar eu am avut o idee care a fost foarte amuzant recepţionată, afirmând: "chiar şi faptul de a fi epigoni ai lui Enescu este extrem de onorabil" şi într-adevăr aşa este. Capacitatea lui de a ataca teme de o anvergură extraordinară, de exemplu în Simfonia a III-a, Simfonia a II-a sau "Oedip" par absolut de nedepăşit. Sigur că în artă există multe direcţii şi putem scăpa de această idee de epigonat. Avem capacitatea de a merge în alte direcţii, generaţia noastră a încercat oarecum, generaţiile mai tinere şi mai mult, aşadar este posibil ca muzica românească să se dezvolte în foarte multe direcţii.

S-a reflectat cumva în muzică faptul că aţi studiat şi arhitectura?

Sigur că arhitectura are un rost, aduce un fel de respect faţă de construcţie, faţă de eşafodarea unui lucru cu mare calitate, dar mai are şi marea menire ca noi să respectăm lucrul bine făcut. În arhitectură nu există joacă, planul poate fi o joacă, dar realizarea lui nu. Rostul arhitecturii este de fapt de a crea spaţii în care omul să poată locui, este un lucru extrem de serios. Cei care au studiat arhitectura ca şi mine sunt cei care respectă arta clasică în semnificaţiile ei adânci. Eu am fost coleg cu Liviu Ciulei, am colaborat foarte mult pentru muzici de film şi teatru, suntem foarte buni prieteni şi exact la el am observat acest respect extraordinar pentru arta clasică. Noi trebuie să medităm asupra modelelor artei clasice şi asupra importanţei ei. În arta clasică nu exista joacă, totul este construit extraordinar de serios şi de profund. Aceste trăsături, profunzimea şi seriozitatea, conduc şi la fermitatea artei clasice şi la durata ei în timp.

O latură importantă a personalităţii dumneavoastră componistice este reprezentată de muzica de film...

Am scris foarte multă muzică de film, mulţi colegi mă acuză că prea multă. Şi eu mă gândesc uneori că poate am scris prea multă muzică de film însă mă bucur că am lucrat cu Liviu Ciulei, de exemplu, am scris muzica la Pădurea spânzuraţilor, am scris muzica la Codin împreună cu regizorul francez Henri Colpi, ambele filme fiind premiate la Cannes şi am mai lucrat şi cu alţi regizori cu care am avut succese importante.

Faptul că am compus atât de multă muzică de film mi-a folosit într-un singur sens, acela de a-mi perfecţiona scriitura orchestrală, pentru că trebuia scris mult şi aveam avantajul de a auzi imediat ceea ce scriam. Puteam deci să verific dacă e bine sau nu ceea ce fac şi pot spune că am realizat o scriitură orchestrală la nivel european. În cei aproape cinci ani în care am stat la Paris am avut ocazia să arăt unor compozitori francezi lucrările mele şi toţi m-au felicitat, mi-au spus că lucrurile sunt bine făcute, au fost respectuoşi; lucru rar, pentru că în general compozitorii sunt destul de critici vis-a-vis de colegii lor, aşa că din acest punct de vedere nu am avut nimic de pătimit. Lucrările mele s-au impus întotdeauna prin calitatea scriiturii şi prin profunzimea gândirii sonore.