ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Maestrul Theodor Grigoriu la 85 de ani

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 27 Iulie 2011 , ora 14.22

Compozitorul Theodor Grigoriu a împlinit în data de 25 iulie 2011 vârsta de 85 de ani. Am avut onoarea de a-l felicita și de a afla dintr-un interviu cu domnia sa câteva gânduri despre reperele stilistice ale creației, despre receptarea muzicii românești, dar și despre muzica de film și rolul studiilor de arhitectură în dezvoltarea personalității componistice a maestrului.


La mulți ani, maestre Theodor Grigoriu! Cu ce gânduri întâmpinați această frumoasă aniversare?

Vă mulțumesc frumos pentru felicitări și le primesc cu multă plăcere!

De multe ori de ziua aniversară mă gândesc la marii compozitori care au murit atât de tineri, cum au fost Mozart sau Schubert, oameni care au făcut minuni pe portative și pe care îi cântăm astăzi cu o religiozitate din ce în ce mai profundă. Vedeți cum vârsta face farse și scurtează viața acestor mari personalități muzicale la care ne închinăm și astăzi. Iar altora le dă puțin mai mult de trăit. Sigur că singura noastră grijă este să folosim timpul pe care îl avem la dispoziție într-un mod cât mai productiv, să producem cât mai mult. Dar, de multe ori, faptul că nu există un interes pentru muzica românească ne scade puțin din elan, de aceea singura mare grijă a noastră - zic eu la vârsta mea - este să nu ne pierdem încrederea, motivația să fie întotdeauna la fel de puternică și să ne gândim la o epocă în care într-adevăr lucrările românești să înceapă să fie valorificate în țară și peste hotare. Mai ales acum, când dispunem de mijloace moderne cum ar fi CD-urile și alte modalități prin care ne putem prezenta în fața lumii și arăta că și muzica românească este o puternică verigă a culturii europene.


Ne puteți dezvălui câteva dintre etapele stilistice ale creației dumneavoastră?

Întotdeauna există această tendință de a împărți în etape creația unui compozitor, de obicei în număr de 3 sau 4. Bineînțeles că vârsta mea este vârsta reflecțiilor, în sensul că după ce am parcurs atâtea tendințe și atâtea limbaje am ajuns în sfârșit la o formă reflexivă, la anumite profunzimi de gândire și în ajutor a venit în mod interesant această tendință de a studia limbajele, dezvoltată prin anii Ž50-Ž60. A fost un fapt care s-a reflectat foarte mult atât în cercetare, cât și în evoluție. Aici se deschide o discuție foarte amplă, dar în afară de limbaje a apărut ideea de idiom, un fel de sintagmă a tuturor limbajelor și a puterii lor de a se eșafoda în lucrări artistice organice. Problema este desigur foarte complexă, de exemplu se pune de multe ori întrebarea legată de folclor. Folclorul a fost o fază, aceea a lui Bartók, Kodaly și Brăiloiu, care l-au studiat pe teren, a urmat apoi un stadiu în care acest folclor a devenit imaginar, adică el este de fapt o modalitate de a concepe discursul artistic și, încet-încet, pe baza cercetărilor lingvistice s-a ajuns la concluzia că limbajele au o capacitate mare de a genera lucrări artistice.

Sigur că eu, la vârsta mea, sunt în faza sintezelor și a reflecției asupra acestei capacități de a întrebuința limbaje și idiomuri pentru a crea niște lucrări care să poată trăi peste frontiere - aici este partea interesant de observat. Pentru a da un singur exemplu, am scris un concert Trinity, comandat de americani și cântat la Indianapolis cu Sherban Lupu sub conducerea unui dirijor american. Am întrebuințat un idiom bizantin și vreau să vă spun că a fost extraordinar de bine primit, am avut un triumf acolo și mi-am dat seama că nu există de fapt frontiere și că publicul a înțeles exact idiomul utilizat de mine. Lucrarea face parte din ciclul pe care eu l-am intitulat Bizanț după Bizanț în care am întrebuințat toate subtilitățile artei bizantine din muzică, pe care mi le-a pus în lumină Părintele Petrescu.


În ce măsură este creația dumneavoastră o continuare a tradiției enesciene?

Vreau să vă spun un lucru care o să vă surprindă: Enescu nu poate fi depășit. Se întâmplă exact ca în cazul poeților de după Eminescu, care de asemenea nu poate fi depășit. Noi trebuie să mergem în altă direcție, să fim bineînțeles stimulați de Enescu, de puterea lui de muncă și de capacitatea lui de a atinge profunzimi extraordinare și un flux nemaipomenit, dar el nu poate fi depășit pentru că are o putere absolut gigantescă de a cuprinde totul, deci noi nu avem posibilitatea ne a ne înfrunta cu el. Îl putem avea drept exemplu și ne putem ghida după lucrările sale.

Sigur că mulți dintre noi au acceptat și să fie epigoni ai lui Enescu, iar eu am avut o idee care a fost foarte amuzant recepționată, afirmând: "chiar și faptul de a fi epigoni ai lui Enescu este extrem de onorabil" și într-adevăr așa este. Capacitatea lui de a ataca teme de o anvergură extraordinară, de exemplu în Simfonia a III-a, Simfonia a II-a sau "Oedip" par absolut de nedepășit. Sigur că în artă există multe direcții și putem scăpa de această idee de epigonat. Avem capacitatea de a merge în alte direcții, generația noastră a încercat oarecum, generațiile mai tinere și mai mult, așadar este posibil ca muzica românească să se dezvolte în foarte multe direcții.


S-a reflectat cumva în muzică faptul că ați studiat și arhitectura?

Sigur că arhitectura are un rost, aduce un fel de respect față de construcție, față de eșafodarea unui lucru cu mare calitate, dar mai are și marea menire ca noi să respectăm lucrul bine făcut. În arhitectură nu există joacă, planul poate fi o joacă, dar realizarea lui nu. Rostul arhitecturii este de fapt de a crea spații în care omul să poată locui, este un lucru extrem de serios. Cei care au studiat arhitectura ca și mine sunt cei care respectă arta clasică în semnificațiile ei adânci. Eu am fost coleg cu Liviu Ciulei, am colaborat foarte mult pentru muzici de film și teatru, suntem foarte buni prieteni și exact la el am observat acest respect extraordinar pentru arta clasică. Noi trebuie să medităm asupra modelelor artei clasice și asupra importanței ei. În arta clasică nu exista joacă, totul este construit extraordinar de serios și de profund. Aceste trăsături, profunzimea și seriozitatea, conduc și la fermitatea artei clasice și la durata ei în timp.


O latură importantă a personalității dumneavoastră componistice este reprezentată de muzica de film...

Am scris foarte multă muzică de film, mulți colegi mă acuză că prea multă. Și eu mă gândesc uneori că poate am scris prea multă muzică de film însă mă bucur că am lucrat cu Liviu Ciulei, de exemplu, am scris muzica la Pădurea spânzuraților, am scris muzica la Codin împreună cu regizorul francez Henri Colpi, ambele filme fiind premiate la Cannes și am mai lucrat și cu alți regizori cu care am avut succese importante.

Faptul că am compus atât de multă muzică de film mi-a folosit într-un singur sens, acela de a-mi perfecționa scriitura orchestrală, pentru că trebuia scris mult și aveam avantajul de a auzi imediat ceea ce scriam. Puteam deci să verific dacă e bine sau nu ceea ce fac și pot spune că am realizat o scriitură orchestrală la nivel european. În cei aproape cinci ani în care am stat la Paris am avut ocazia să arăt unor compozitori francezi lucrările mele și toți m-au felicitat, mi-au spus că lucrurile sunt bine făcute, au fost respectuoși; lucru rar, pentru că în general compozitorii sunt destul de critici vis-a-vis de colegii lor, așa că din acest punct de vedere nu am avut nimic de pătimit. Lucrările mele s-au impus întotdeauna prin calitatea scriiturii și prin profunzimea gândirii sonore.

Interviu de Andreea Chiselev