Maria Bachmann este o violonistă americană pentru care a scris Philip Glass, compozitor alături de care a apărut de altfel în concert şi ale cărui lucrări le-a interpretat deseori. Aceeaşi violonistă a interpretat primele audiţii ale unor creaţii semnate, printre alţii, de James MacMillan şi Paul Moravec; acesta din urmă a câştigat, în 2004, prestigiosul Premiu Pulitzer, pentru lucrarea "Tempest Fantasy", compusă pentru Trio Solisti, înfiinţat de Maria Bachmann. În repertoriul ei, pe lângă Debussy, Beethoven, John Corigliano, Vivaldi şi Stravinski, şi-a găsit locul şi George Enescu: mai precis, Maria Bachmann cântă, de doi ani, şi va cânta şi în 2009, Sonata a treia în la minor pentru pian şi vioară "în caracter popular românesc".


Cum a ajuns această lucrare să facă parte din programul de recital al Mariei Bachmann?

Am auzit pentru prima dată această sonată într-un recital la New York, acum câţiva ani. Mi-a plăcut foarte mult şi am vrut să o cânt şi eu, aşa că am decis că voi începe să o studiez şi să o interpretez. Aşa că Sonata a treia este acum în repertoriul meu, o cânt foarte des şi vreau chiar să o şi înregistrez.


Cu cine aţi auzit atunci cântată lucrarea lui Enescu?

Violonista era Hilary Hahn, iar pianista - Nathalie Zhu.


Aţi spune că Sonata a treia "în caracter popular românesc" este diferită în vreun fel de celelalte piese din repertoriul muzicii clasice din aproximativ aceeaşi perioadă?

Da, este într-adevăr o lucrare deosebită. Cred că Enescu a reuşit foarte bine să încorporeze aici elementele idiomului popular românesc: muzica aceasta sună foarte tradiţional, de fapt doar creează impresia muzicii populare, pentru că în realitate motivele sunt originale, şi în acelaşi timp este plină de atmosferă, de spiritualitate.


Se vede că v-aţi documentat înainte de a interpreta Sonata lui Enescu!

Da, inclusiv ascultând multe înregistrări cu această lucrare dar şi cu alte creaţii enesciene: celelalte sonate pentru vioară şi pian, Octetul - care mi-a plăcut în mod special şi despre care cred că este o capodoperă. Toată muzica lui Enescu îmi place foarte mult, are ceva foarte atragător în ea! Pregnant în acelaşi timp este şi conţinutul emoţional profund; de asemenea lumea sonoră este atât de neobişnuită, de o savoare aparte, cu totul diferită.


Spuneaţi că vreţi să cântaţi Sonata a treia "în caracter popular românesc" de Enescu pe cât de mult vă stă în putinţă. V-a făcut această lucrare să doriţi să abordaţi şi alte opusuri din creaţia lui Enescu?

Da, aş vrea foarte mult să intepretez Octetul, lucrările sale pentru vioară solo ca şi, bineînţeles, celelalte sonate pentru vioară şi pian, care sunt minunate. Pentru moment însă, mă concentrez pe Sonata a treia şi pentru că, aşa cum am spus, intenţionez să o imprim.


Când va fi gata CD-ul acesta?

/b>Toamna viitoare, când va avea loc şi lansarea lui, în septembrie sau octombrie 2009.


Ce alte piese va conţine?

Am ales să mai înregistrez odată cu Sonata a treia de Enescu Sonata postumă de Ravel şi o lucrare compusă special pentru mine de Philip Glass; cred că toate aceste trei piese au în comun o spiritualitate aparte, transmit o emoţie puternică, sunt cu adevărat "piese de atmosferă" şi se vor potrivi foarte bine pe noul meu compact-disc.


Cine va fi partenerul dumneavoastră pentru aceste imprimări?

Se numeşte Andrew Armstrong, este un foarte bun pianist concertist dar cântă uneori şi muzică de cameră. Este un coechipier extraordinar.


Ne-aţi vorbit despre cum vedeţi dumneavoastră, Maria Bachmann, Sonata a treia "în caracter popular românesc" de Enescu. Cum a primit publicul această creaţie?

Oh, reacţia a fost cu totul inedită! Întotdeauna sonata aceasta surprinde, cred că ascultătorii o percep ca pe ceva exotic, mai ales în comparaţie cu repertoriul standard pentru vioară, să spun aşa. Publicul ascultă întotdeauna foarte atent şi păstrând o deplină tăcere - este şi cazul să facă asta, pentru că este vorba de o piesă foarte elaborată, atât partea de vioară cât şi cea de pian sunt scrise în strânsă legătură una cu cealaltă şi uneori ai impresia unei adevărate improvizaţii muzicale. Mişcarea a doua a Sonatei este foarte stranie, foarte liniştită: aici, vioara are în mare măsură flajeolete, aşa că sunetul este foarte delicat, ceea ce duce la crearea unei stări de spirit particulare. Toată această stare se răzvrăteşte însă în momentul de climax şi impune o puternică emoţie. Mişcarea a treia aş spune că reflectă cel mai mult zona spiritului folcloric românesc; este o creştere permanentă către delirant; spre final, pianul dă senzaţia că aproape se va rupe sub năvala muzicii iar vioara cântă în fortissimo posisbile! Ei, după un astfel de final publicul aproape că se ridică în picioare când aplaudă. Iată că Sonata a treia "în caracter popular românesc" de Enescu este o piesă foarte bună pentru un program de concert şi cred că un motiv al succesului său este marea paletă emoţională pe care o descrie şi o oferă.