Sub cupola Ateneului s-a derulat o seară camerală aparte, propunând o combinație instrumentală deosebită - violoncel-harpă, cu o sonoritate ce amintea cântul menestrelilor sau cel de la curțile nobiliare din epoci demult apuse, când harpa, lăuta, clavecinul sau viola da gamba erau nelipsite și însoțeau clipele de nostalgie sau de voioșie a dansului, în intimitatea saloanelor "de muzică" sau la balurile strălucitoare.

Cu siguranță, este ideea care a determinat și structura repertorială a programului susținut de violoncelistul Dan Cavassi și harpistul Ion Ivan-Roncea, aducând atmosfera specifică în pagini celebre de Vivaldi (Sonata nr. 3 în la minor), Marais (La Folia), Boccherini (Menuet), abordate cu sensibilitate și o anume discreție, deloc întâmplător preponderent în mișcări lente, cu desfășurări generoase, încărcate de melancolie, sunetele cu valori mari subliniind acea stare cu tentă poetică, împlinită de figurațiile superbe de harpă; desigur, au fost și momente solo, Dan Cavassi optând pentru Suita nr. 3 de Bach, bine rezolvată în ciuda "surprizelor" determinate de jocul arcușului pe corzi în pasajele rapide, cu scriitură solicitantă, în timp ce Ion Ivan-Roncea a preferat Sarabandă și Ground de Croft, precum și Passacaglia de Handel, purtând spectatorii în acea lume a eleganței și rafinamentului de altădată, cu o cunoaștere stilistică și un firesc absolut cuceritor.

Rămânând în cadrul opusurilor evocator-lirice, interpreții au ales, în continuare, miniaturi romantice sau de secol XX, la fel de frumoase și "gustate" de melomani, ascultând Meditație din opera Thais de Massenet, Salut d`amour de Elgar, apoi Fata cu părul bălai de Debussy, dar și Dans andaluz de Granados, chiar și piesa de Messiaen - Louange a l`Eternite de Jesus - păstrând aura de introspecție, sunetele prelungi ale violoncelului alăturându-se broderilor delicate, abia sugerate, ale harpei.

Bucurându-se de farmecul unui asemenea program "de suflet", publicul a aplaudat insistent, fiind răsplătit cu două bisuri care au menținut starea de reverie, deopotrivă prinLargo de Vivaldi și, de nelipsit, Moartea lebedei de Saint-Saens, la finalul unui recital susținut de doi membri de frunte ai Filarmonicii bucureștene, totodată soliști binecunoscuți, reuniți în acea seară pentru "a face muzică" într-adevăr cu plăcere, atrăgându-i și pe cei din sală în călătoria lor prin marea muzică încărcată de visare și de poezie, într-o formulă instrumentală excelent gândită, cu puternic impact la public.