ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Arta sonoră instrumentală în secolul al XIX-lea

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 3 Iulie 2015 , ora 11.10

Muzica instrumentală italiană a secolului al XIX-lea

Estompată de celebritatea operei, aceasta și-a urmat propriul drum, nu la fel de aclamat de către contemporani, dar cu o valoare care nu poate fi neglijată. Cu toate că opera era în topul preferințelor, unii dintre marii compozitori care s-au dedicat acestui gen n-au ignorat nici muzica instrumentală. Astfel, în genul cameral, Giuseppe Verdi a compus un inedit cvartet de coarde, iar Gaetano Donizetti nu mai puțin de 18 lucrări. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a afirmat Niccolo Paganini - virtuozul timpului său și o figură decisivă a violonisticii în general. Nu există foarte multe personalități revoluționare în istoria muzicii, în special a celei instrumentale, care să se compare cu Paganini atât în privința impactului lor, a influenței asupra contemporanilor și urmașilor, cât și în ceea ce privește legătura cu tradiția. Asemeni lui Michelangelo, care a dus sculptura pe culmi aproape de ideal, Paganini a împins arta violonistică nu numai din clasicism în romantism, ci și din normal la limitele exprimării sale tehnico-expresive. Compozitorul italian a imaginat și cântat cam tot ceea ce se putea pe "acest instrument mic, din lemn, ce a consumat toată forța mea", după cum spunea maestrul născut la Genova, în octombrie 1782. Expresia sa vine direct din belcanto, pe care l-a transpus pe strunele acordate în cvinte. Paganini a fost nu doar amatorul facil de succese fulminante pornite din abilitățile sale instrumentale uimitoare; dincolo de tenacitatea și eficacitatea cu care a împins, constant și metodic, limitele tehnicii violonistice către extreme, incomparabilul genovez i-a fascinat, ca autor de teme muzicale, pe romantici de profunzime, ca Brahms, Schumann sau Liszt.

Alte nume reprezentative ale epocii

Mai puțin celebru ca Paganini, Giovanni Sgambati a fost un reputat pianist și compozitor italian, apreciat de Franz Liszt și Richard Wagner, ale cărui lucrări nu au beneficiat însă de atenția marii majorități a publicului. De altfel, este destul de greu de caracterizat stilul componistic al lui Sgambati, tributar în mare măsură unor nume ca Chopin, Mendelssohn, Schumann și bineînțeles Liszt. Piesele sale scurte pentru pian au fost considerate de către critici mai degrabă facile, în comparație cu numele componistice mai grele din Germania și Franța. Sgambati a fost însă printre cei, puțini la număr, care au promovat muzica instrumentală într-o perioadă în care Italia era cu ochii ațintiți mai ales pe operă. Așadar, din postura de compozitor de muzică instrumentală, Sgambati a fost la vremea sa o personalitate importantă, căruia Anton Rubinstein i-a și propus, de altfel, un loc la catedra Conservatorului din Moscova. Sgambati a refuzat însă, preferând să înființeze la Roma o școală publică, pentru cei cu o situație materială mai precară, instituție care în 1877 a devenit oficial Conservatorul Santa Cecilia, distinct față de celebra Academia Santa Cecilia, la care, de altfel, Sgambati a și studiat.

La fel de importantă a fost muzica instrumentală și pentru Giuseppe Martucci, care a promovat-o atât din ipostaza de dirijor, cât și din cea de compozitor. Printre meritele sale ca ca șef de orchestră se numără încercarea de aducere în fața audienței italiene nume ca Brahms, Berlioz și Schumann. Muzica britanică și-a găsit, de asemenea, un avocat înfocat în persoana sa, incluzându-o cu consecvență în programele concertelor sale. De altfel, Martucci este considerat unul dintre personajele reprezentative ale așa numitei revoluții intelectuale italiene. Pe terenul componistic a fost îndeosebi apreciat pentru darul său liric și delicatețea sonorităților, atribute manifestate cu precădere în lucrările scurte.

Doi maeștri ai chitarei, Carulli și Giuliani

Ca și vioara, și chitara îi datorează Italiei începuturile sale "clasice". La Napoli, în februarie 1770 - în același an cu Beethoven și nu mult înaintea lui Paganini - se năștea Ferdinando Carulli, el însuși interpret virtuoz, compozitor prolific și, foarte important, autorul primei metode pentru chitară, care este folosită și astăzi. Meritul său în domeniul pedagogiei este cu atât mai important cu cât nu a beneficiat, în formarea sa, de îndrumarea sistematică a vreunui profesor, fiind un autodidact. În doar 12 ani, compozitorul italian a semnat peste 400 de compoziții dedicate chitarei, sau în care chitara are rolul de instrument partener. A descoperit chitara ddin întâmplare, la 12 ani - în acea perioadă el studiind violoncelul - și a decis să se dedice intimului instrument, cu sonorități atât de calde, și să-i deschidă drumul către marile săli de concerte și către inimile melomanilor. Ca stil, Carulli nu a ținut să sondeze tensiunile romantice sau să producă altceva ascultătorului decât plăcere și confort; însă a făcut-o, între clasicism și romantism, cu farmec și stil!

Probabil că, în decembrie 1813, cânta în orchestra care prezenta, în primă audiție, Simfonia a VII-a de Beethoven ca violoncelist. Adică nu în postura de virtuoz chitarist și compozitor romantic pentru chitară, așa cum îl știm astăzi pe Mauro Giuliani. Născut în iulie 1781, Giuliani s-a numărat printre virtuozii secolului al XIX-lea și, spre deosebire de Ferdinando Carulli, a avut profesori de chitară, deși aceștia au rămas anonimi. Datorită lui, chitara a început să fie percepută din ce în ce mai mult ca un instrument distinct, folosit individual, nu cu rol de acompaniament, ca până atunci. Mauro Giuliani a fost o celebritate, familiar în cercurile nobiliare vieneze, unde a stat o bună perioadă, și în bune relații cu Gioachino Rossini și Ludwig van Beethoven. Autorul italian, care a scris peste 200 de lucrări pentru chitară, ar merita, în mod sigur, un interes mult mai mare celui pe care îl suscită, în prezent, muzica sa.