ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Arta sonoră a secolului XX

Bookmark and Share
Publicat: sâmbătă, 4 Iulie 2015 , ora 15.21

Secolul XX - o continuă căutare a propriei identități

Va prezentăm astăzi ultimul episod dedicat culturii muzicale italiene, pe parcursul căruia vom vorbi despre ce s-a întâmplat pe acest teritoriu, din perspectivă sonoră, pe parcursul secolului XX. Pentru istoricii viitorului, veacul trecut se va prezenta, probabil, ca o perioadă deosebit de interesantă din toate punctele de vedere, social, politic, tehnologic, cultural sau psihologic. Dacă privim către el, descoperim un secol marcat de hotărâtoare descoperiri științifice, tarat de violențele celor două războaie mondiale, contaminat de realitatea național-socialistă și de cea comunistă, împânzit de o multitudine de teorii estetice, fragmentat de o pleiadă de comunități naționale cu orgoliu identitar. Toate acestea nu aveau cum să nu-și pună o amprentă inconfundabilă asupra conștiinței atât de sensibile a umanității. Și ca efect, asistăm la o pluritate fără precedent a formelor artistice, o explozie a acestora în cele mai diferite segmente culturale, ce a condus, în timp, la o completă relativizare a limbajelor artistice. S-ar putea spune că arta secolului XX și-a căutat permanent identitatea prin toate procedeele posibile, de la demolarea vechilor arhitecturi într-o formă revanșardă față de un trecut fie incomod, fie cu rol de etalon, până la disiparea în forme hibride sau chiar în non-forme. Toate aceste lucruri pot fi observate în diferite grade și în muzica italiană. Bineînțeles, începuturile au fost mai blânde. Odată cu epuizarea exceselor romantice, mulți dintre compozitorii europeni, implicit și cei italieni au simțit nevoia unei reîntoarceri către reperele clasice, prin așa numitul curent neoclasic.

Ce înseamnă neoclasic din punct de vedere muzical?

Sonorități din sfera secolelor al XVII-lea sau al XVIII-lea înveșmântate într-un limbaj modern, adică un sentiment familiar într-o haină a prezentului. Unul dintre cei mai originali creatori ai acestei perioade, numit de Luigi Dallapiccola "cea mai importantă personalitate pe care a dat-o Italia de la Verdi încoace" a fost Gian Francesco Malipiero, un autor pentru care libertatea formală a reprezentat mereu un deziderat esențial.

Neoclasicismul reprezenta o soluție ingenioasă, de moment, la criza în care ajunsese întreaga muzică la finalul secolului al XIX - lea. În perioada fascistă, modernizarea muzicii italiene nu era prea ușor de realizat, cu toate că, oficial, nu exista o cenzură din acest punct de vedere. Unii dintre autori au avut chiar o relație privilegiată cu regimul lui Mussolini, așa cum a fost cazul lui Ottorino Respighi, un alt autor marcat de particula "neo". Apetența lui Respighi pentru muzica secolelor trecute se va îmbina cu influențele sonore răsăritene, mai ales din punct de vedere timbral și orchestral dar și cu cele apusene, compozitorul italian studiind la Sankt Petersburg cu Nikolai Rimski-Korsakov și la Berlin cu Max Bruch. În pofida controverselor legate de oportunismul său politic, lucrările sale au devenit celebre, poate și datorită accesibilității lor în rândul marelui public.

Direcții sonore avangardiste

La începutul secolului XX, limbajul tonal era considerat perimat. Compozitorii căutau alte mijloace de expresie sonoră. La Viena, Arnold Schonberg făcuse deja senzație cu metoda sa de compoziție cu 12 sunete, un concept riguros, foarte organizat, pe care mulți l-au considerat rece și impersonal. Pe cât de apropiat fusese Respighi de regimul lui Mussolini, pe atât de refractar a fost colegul său de generație, Luigi Dallapiccola, un spirit revoluționar din toate punctele de vedere, care a avut curajul să nu se conformeze nici politic, nici muzical. În lucrările sale timpurii a fost influențat de Debussy, Monteverdi și Gesualdo (vă amintiți de el, un alt revoluționar, de această dată al Renașterii italiene). Mai târziu va fi foarte atras de teoria dodecafonică a lui Schonberg și o va adapta propriei sale sensibilități, profund lezate de politica fascistă. O nota chiar el în jurnalul său: "Într-un regim totalitar libertatea este reprimată. Doar prin mijloacele muzicii îmi pot exprima furia." Efectele politicii fasciste asupra sa au fost importante, cu atât mai mult, cu cât soția sa era evreică. Opoziția lui publică față de regimul lui Mussolini a determinat o persecutare continuă, Dallapicola fiind nevoit să se izoleze din punct de vedere social, preferând să se retragă în mediul rural. 

Probabil că cea mai sonoră figură componistică italiană a secolului XX a fost Luciano Berio, un autor profund original, care a experimentat mereu și, totodată, unul dintre pionierii muzicii electronice. Berio s-a orientat către explorarea inventivă a miturilor și a trecutului dar nu dintr-o perspectivă neoclasică, încerând să creeze lucrări în care componenta sunet-imagine era esențială. Este primul care a introdus în muzica secolului XX colajul, ca tehnică de compoziție, adică asamblarea unor imagini sonore diferite, ca într-un puzzle. Pentru Berio, colajul nu constituia un mod arbitrar de înșirare a diferitelor sonorități, ci un act analitic, în maniera lui Joyce de analiză prin intermediul creației. Cu siguranță că cea mai cunoscută lucrare a sa, un exemplu de colaj sonor, este Sinfonia, scrisă pentru cea de-a 125-a aniversare a Filarmonicii din New York și dedicată lui Leonard Bernstein. Compozitorul adaugă orchestrei 8 voci soliste care vobesc, șoptesc, murmură sau strigă cuvinte extrase din volumul "Crudul și coptul" al antropologului francez Claude Levi-Strauss și din nuvela "Dezgustătorul" a lui Samuel Beckett.  Din punct de vedere muzical, lucrarea este un adevărat labirint sonor, în care se împletesc fragmente din opusuri de Gustav Mahler, Maurice Ravel, Hector Berlioz, Igor Stravinski, Richard Strauss, Ludwig van Beethoven, Claude Debussy și Pierre Boulez.

Pe linia dodecafonică a lui Dallapiccola a mers și Bruno Maderna, un alt compozitor important pentru Italia muzicală asecolului XX. Muzica sa cuprinde atât elemente seriale, cât și aleatorice și înainte de a merge mai departe vă propun să explicăm puțin acești doi termeni. În compozițiile seriale, autorii utilizează serii, inițial de înălțimi. Mai târziu, această serializare va fi extinsă și către ritm, dinamică și timbru, rezultând așa numitul serialism integral, adică o muzică aproape matematică, extrem de atent calculată. Aleatorismul reprezenta opusul, o muzică în care hazardul joacă un rol foarte important. Alături de Luigi Dallapiccola și Luciano Berio, Bruno Maderna se plasează în avangarda sonoră italiană și europeană.

Un alt autor important al avangardei italiene a fost Luigi Nono, membru activ al Partidului comunist, care a folosit texte marxiste și scrieri revoluționare ca bază pentru compozițiil sale. Această adaptare ideologică i-a și asigurat notorietatea, de altfel, pe la mijlocul anilor `50 ai secolului trecut. În multe privințe, Luigi Nono a fost cel mai radical, din punct de vedere muzical, dintre compatrioții săi. Participant la Cursurile de Vară de la Darmstadt, o adevărată platformă pentru muzica nouă din anii `60, Nono a îmbrățișat cu putere teoria serialismului integral promovată de Pierre Boulez și Karl Heinz Stockhausen. Muzica sa are o notă austeră și o intensitate mușcătoare, fiind, de fapt, o oglindă a personalității sale.

O figură componistică aparte, insolită este Contele Giacinto Scelsi, aristocrat, poet și compozitor, un muzician mai degrabă autodidact, care a frecventat la Roma casa lui Respighi și a luat câteva lecții particulare cu Arnold Schonberg. Descendența sa nobiliară l-a determinat să se căsătorească la Londra cu o aristocrată engleză, înrudită cu familia regală britanică. Autor de poezie suprarealistă, călător prin India și Tibet, în căutare de inspirație artistică, Scelsi a fost mereu o figură stranie. După cel de-al doilea război mondial a suferit o cădere nervoasă, în urma căreia a pretins că a uitat tot ce știa înainte desăre muzică. Drept urmare, a luat-o de la zero, de această dată dintr-o perspectivă spirituală, influențată de religiile asiatice. Ascultându-i muzica îi înțelegem fascinația pentru budism și motivele pentru care și-a adăugat la semnătură un simbol zen.