Cronici din festival Înapoi

Seara ce ar fi putut fi... excepțională

Publicat: joi, 10 Septembrie 2015 , ora 14.39

Brahms și Mahler - este ceea ce ne-a propus "simfonicul" de la Sala Mare a Palatului, aseară.

Brahms, Dublul Concert în la minor, avându-i soliști pe frații Renaud și Gautier Capuçon - reuniți într-un concertino virtuoz - atent și inspirat acompaniați de maestrul Ion Marin și tutti-ul Orchestrei London Symphony. Un opus plin de elanuri romantice, perpetuând virtuozitzatea și independența instrumentelor soliste după modelul beethovenian din Triplul Concert pentru vioară, violoncel și pian. Un Brahms, în care violonistul a etalat sunetul superb al unei viori Guarneri de Gesu din anul 1737, iar violoncelistul, vibrația unui violoncel Matteo Goffriler din 1701: cântând, doi ca unul - în Andantele concertului! - pătimaș, dar nu excesiv - în final! - etalându-și, fiecare abilitățile de ordin tehnic, dar și abilitatea de-a se urmări, cu un respect până la adorație, unul pe celălalt, chiar și atunci când partitura brahmsiană dorea să-i prezinte pe soliști, drept două entități contradictorii...

Mi-a plăcut "comuniunea Capuçon" din Dublul Concert de Brahms. Iar în Passacaglia de Händel-Halvorsen (oferită ca Bis) pur și simplu m-a încântat. Și spun sincer, m-am așteptat ca această "comuniune" să se manifeste și între cele două entități rămase în joc, în partea a doua a serii, orchestra și dirijorul, adică între faimoasa orchestră londoneză și Ion Marin. Or, din păcate, afirm asumat, "comuniunea" a lipsit...

Am remarcat și apreciez, evident, calitatea excepțională a instrumentiștilor orchestrei londoneze; dar, în același timp, evidențiez că Orchestra simfonică din San Francisco - ascultată cu trei seri în urmă cu Simfonia I de Mahler - are totuși corniști și trompetiști mai buni; și, de asemeni, am remarcat capacitatea instrumentiștilor londonezi de a interpreta o partitură de complexitatea Simfoniei a V-a de Mahler, aproape singuri: cu ochii în partitură și mult prea puțin la Ion Marin. Ce vreau să spun, este că London Symphony Orchestra este un "organism" care funcționează bine și singur: or, n-aș fi vrut să remarc acest lucru!

Nu știu a cui a fost vina: a dirijorului Ion Marin - excepțional muzician altfel, cu o gestică implicată și în general atent la echilibrarea sonorității de ansamblu, sau a orchestrei în sine - mult prea conștientă de valoarea ei. Dar, îmi imaginez că dacă acea "comuniune" s-ar fi înfăptuit, am fi asistat aseară la un "simfonic" de vârf al actualului Festival "Enescu" precum și la o versiune dirijorală a Simfoniei a V-a de Mahler, cu mult mai personală: versiunea lui Ion Marin - nu a unui ansamblu...

Se putea: pentru că, excepțional a fost Salut d'amour de Elgar, cântat, la cererea publicului. "Salutului dragostei", dedicat de Ion Marin soției sale, Hrisanta, cu intervenția solistică a excepționalului concert-maestru al Orchestrei londoneze, aflată, în sfârșit, în totală comuniune cu dirijorul.

Luminița Arvunescu