Auzisem că versiunea Otello semnată în 2006 de Christine Mielitz pe scena Operei de Stat din Viena nu este chiar o reușită. Nu mi-am imaginat însă că spectacolul poate fi chiar atât de…obositor pentru ochi ! Permanentă semi obscuritate în scenă, costumele în alb (Desdemona) și negru ( restul personajelor), cu câteva picături roșii ascunse în falduri, decorul auster și rigid - bare, stăngi și pereți de metal cu plasă, în mijloc o platformă pătrată ca un ring de box care, în scenele tandre, este izolată de restul spațiului prin perdele albe, fluturânde, pe care, în nebunia lui, Otello le sfâșie fără milă și mai ales obsedante proiecții pe un ecran imens în care nori, veseli sau triști, se urmăresc neîncetat și valuri înspumate, rar liniștite, cel mai adesea agitat-furioase, uneori și demonstrativ însângerate, se zbat tăcute și amenințătoare obosind privirea care nu are încotro să se îndrepte pentru a se odihni ( scenografia Christian Floeren)….. În tot acest spațiu nemișcat și totuși în continuă frământare, personajele se mișcă puțin, iau poze de neînțeles - cum este chiar începutul în care Otello, Leul din Veneția, apare în mijlocul ringului, privind nemișcat și victorios în sus, într-un spot conic de lumină, după care dispare pentru a reintra atunci când partitura o cere…..sau joacă fals neavând parcă cu ce umple curgerea muzicală ( celebrul duet de dragoste din primul act ). Acceptând că partea de teatru este ratată mi-am concentrat atenția asupra muzicii….și aici am avut parte de satisfacții deosebit de plăcute în ciuda faptului că, în această reluare din friguroasa luna martie a anului 2018, pe scena Operei de Stat din Viena, în Otello se poate vorbi de nu mai puțin de șase debuturi: Roberto Alagna/ Otello, Aleksandra Kurzak/Desdemona, Dalibor Jenis/ Jago, Antonio Poli/Cassio, Leonardo Navarro/Rodrigo și Ilseyar Khayrullova/Emilia. Desigur, cele trei mari roluri principale au polarizat întreg interesul publicului.

Acest Otello nu este totuși primul pentru Roberto Alagna. Tenorul cu o carieră spectaculoasă și cu numele anunțat des pe afișele celor mai mari teatre lirice din lume, a mai cântat o dată acest rol, în 2014, în festivalul de vară de la Orange. Este însă prima sa apariție cu Otello pe o adevărată scenă de teatru muzical, cea de la Opera de Stat din Viena. Așa cum am afirmat și în comentariul pe care l-am publicat tot pe site-ul România Muzical, după ce l-am urmărit la începutul acestui an, în spectacolul cu Cavalleria Rusticana pe scena de la MET din New York, vocea lui Roberto Alagna umple sala, dă viață și prospețime rolului, cucerește prin interpretarea implicată, chiar pasională, în care se amestecă sonorități și culori într-o paletă bogată și generoasă. Otello dă ocazia muzicianului să își pună în valoare toate calitățile, de la primele note din Esultate și până la ultimele abia șoptite din finalul operei, trecând suveran și intempestiv prin celebrul duet cu Jago. Alagna cântă și joacă pătimaș - așa cum îl cunoaștem - fiecare stare, fiecare situație: vocea lui mângâie în duetul de dragoste, se tulbură în nesiguranța presupunerilor, forțează cu ură, șoptește cu disperarea celui care descoperă că a fost înșelat….Alagna nu este numai un mare cântăreț ci și un mare actor care trăiește pe scenă, fără cenzură, tot ceea ce personajul său trăiește de-a lungul poveștii. Alagna este Otello și Otello este Alagna. Nu le-am putut reproșa nimic nici interpretului, nici personajului. Nu m-am putut decât bucura că am avut șansa să îl revăd și să îl reascult pe acest uriaș artist într-unul dintre cele mai complexe roluri din repertoriul liric.

Alagna apare pentru prima oară pe scena vieneză alături de soția lui, Aleksandra Kurzak. Din păcate, dincolo de atmosfera de simpatie sentimentală din partea publicului, soprana a trecut prin primele trei acte destul de tern și neinteresant, foarte departe de calitatea prestației artistice a partenerului ei de scenă. O voce frumoasă dar mică, neîncărcată cu sensuri profunde, destul de linear și de…neinteresantă. Rolul a fost salvat de abia în ultimul act unde Aleksandra Kurzak a reușit una dintre cele mai frumoase și mai sensibile versiuni ale celebrei arii a salciei urmată de Ave Maria, în care Verdi a adunat tot ceea ce se poate aduna pentru a pune la încercare forțele unei soprane… Un moment lucrat expresiv notă de notă și desfășurat vocal într-un crescendo sinuos, lung și dificil, realizat impecabil. Aleksandra Kurzak rămâne însă datoare cu primele trei acte din Otello…Poate… cu timpul….

În Dalibor Jenis, crudul Jago a găsit un interpret pe măsură. Interesant este faptul că baritonul reușește să redea latura diabolică a personajului fără a uza de forță ci aproape delicat, abil, insinuant ca un sâsâit de șarpe otrăvitor. Asta nu face Credo-ul lui mai puțin impresionant, îl face doar….altfel decât suntem obișnuiți să vedem și să auzim. La început, mărturisesc, am fost derutată dar, pe măsură ce spectacolul înainta, am început să înțeleg și să apreciez această viziune originală.

Numai cuvinte de laudă și pentru ceilalți trei debutanți. Numai cuvinte de laudă pentru corul pregătit de Thomas Lang. Numai cuvinte de laudă pentru orchestra Operei din Viena și pentru cel care a condus-o, Graeme Jenkins care dirijează această partitură aproape ca pe un….opus wagnerian, dens și masiv fără însă a acoperi ( prea des !) vocile de pe scenă. În concluzie, acest Otello se poziționează muzical în lotul celor mai reușite spectacole prezentate în ultimii ani, pe celebra scenă lirică vieneză.