ACUM:
13.05
Polifonii
Universal și românesc, creație și interpretare.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Cronici Înapoi

Premiera operei Turandot de Puccini la Opera Națională din București. Un spectacol oarecare

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 19 Februarie 2020 , ora 12.39

Un fundal complet gol, pereți laterali lucioși, de culoare roșie, un corp central cubic din care se prăvale mai târziu o scară la fel de roșie, o pasarelă mărginită de niște bare metalice inutile și un gong cu desene chinezești, în centru. Cam aceasta era imaginea scenei când s-a deschis cortina, în seara de 16 februarie 2020, la cel de-al treilea spectacol de Turandot.

Regizorul Mario de Carlo explică în program că esența viziunii sale a fost claritatea, distilată de sensibilitatea modernă, dar totuși de gust italian. Așadar, geometriile și abstracția formelor unghiulare trebuie completate de naratiunea poveștii și dramaturgia muzicii. Dacă decorul nu sugereză nimic din tărâmul de basm al poveștii lui Carlo Gozzi, iar schimbările de lumini sunt mult prea delicate pentru a sublinia conflicte sau stări spirituale, în schimb, costumele sunt colorate și frapante, dar numai pentru alaiul lui Turandot, începând cu cele patru doamne însoțitoare, cei trei miniștrii și întreaga sa cohortă de călăi. Mulțimea oamenilor de rând poartă haine zdrențăroase si cenușii, o culoare ternă, prelungită și în costumele lui Calaf și Timur. Te întrebi chiar, cum, în atâta cenușiu, sclava Liu este excesiv de albinoasă, de la peruca argintie până la papuci?... Din câte am aflat, în substratul narațiunii, ea este o prințesă nordică devenită sclavă, de aici și demnitatea și spiritul său de sacrificiu, în numele iubirii. Mario De Carlo o înzestrează și cu o clarviziune nemaiîntâlnită, deoarece, la ultima întrebare, când Calaf ezită, Liu este cea care îi atrage atenția asupra Prințesei. De altfel, în afara acestui detaliu, a "oului-tron" (sugerând coaja în care se ascunde "nimfa de gheață" până "crapă" de dragoste) și a introducerii unor secvențe de balet (războinici sau oameni-viermi), în momente în care discursul puccinian nu cerea așa ceva (coregrafia Corina Dumitrescu), a unor mișcări sacadate de păpuși- mecanice la cor și la cei trei miniștrii, nu cred că mai există și alte elemente de stilistică, proprii concepției scenice. Putea lipsi cu desăvârșire ninsoarea de confetti strălucitoare cu care se încheie opera și tunurile-petarde din sală. A semănat cu sărbătoririle festiviste din alte săli ale țării.

De cântat?... Ca de obicei, tare și cu forță. Corul (pregătit de Daniel Jinga) a sunat masiv, destul de omogen, dar, departe de cromatica nuanțelor de altădată. Partitura, atât de ofertantă în excesul alămurilor și al cuantumului de forte, concepute chiar de compozitor, a fost un... fericit prilej ca orchestra să nu ierte pe nimeni și să ia "pe sus" soliștii și urechile spectatorilor. Nici măcar exigența și renumele unui dirijor ca Tiberiu Soare, nu o mai poate potoli. Au fost și decalaje (mai ales la tabloul cu Ping, Pang, Pong) precum și tempi mult prea largi, la ariile sopranei și tenorului din actul I, precum și la întregul tablou al "morții" lui Liu.

In rolul titular, Dragana Radakovic, invitata "de serviciu" a primei noastre scene lirice, s-a achitat onorabil. Acutele au fost la locul lor, emise uneori cu o deschidere mai mult largă decât boltită, dar sonore și bine proiectate. Grija pentru registrul înalt a estompat puțin consistența pasajului mediu și grav. Oricum, în scena "întrebărilor", victoria i-a aparținut, deoarece, tenorul Daniel Magdal n-a avut o zi fericită. Nu i-au mai rămas decât ici-colo, acele străluciri metalice, cu care și-a cucerit fanii. Nici măcar aria în care avea puțini rivali, cunoscuta "Nessun dorma", nu a mai avut entuziasmul de altădată.

Cu o atenție extremă pentru un cânt frumos, în care s-au respectat cu sfințenie toate detaliile de frazare, Irina Iordăchescu ne-a dăruit o sclavă Liu delicată, interiorizată, mai mult prințesă, decât femeie sentimentală, îndrăgostită și rivală a prințesei Turandot.

Invitatul Dragoljub Bajic nu a avut nimic din personalitatea cu care ne-am obișnuit în rolul Timur, pornind de la glasul său baritonal, până la vigoarea și mobilitatea scenică, total în contradicție cu notațiile compozitorului legate de acest personaj, imaginat de el pentru un bas orb, neputincios și dependent de Liu.

Cei trei miniștri au sunat diferit, unul prea mult și ceilalți prea puțin, nu au convins că sunt total implicați în spiritul și litera partiturii, iar tabloul lor a avut cele mai multe inexactități: Dan Indricău, Liviu Indricău, Andrei Lazăr. Și de la Ion Dimieru (Mandarinul) ne așteptam la mai mult. Un cuvânt bun însă pentru Valentin Racoveanu (Împăratul Altoum) și cele două însoțitoare ale Prințesei Turandot: Ana Maria Hangu și Oana Ștefania Ionescu.

Folosind cele trei răspunsuri din scena "întrebărilor" vă sfătuiesc să lăsați orice SPERANȚĂ, SÂNGELE nu va va clocoti vizionând această montare de TURANDOT!... Este un spectacol oarecare.

Luminița Constantinescu