Cronici din festival Înapoi

O întâlnire cu filozoful Andras Schiff

Publicat: sâmbătă, 19 Septembrie 2015 , ora 14.08

"Întotdeauna încerc să-mi depășesc limitele" declara oboistul, compozitorul și dirijorul elvețian Heinz Holliger, această poziție avangardistă imprimându-se și în alcătuirea programului de seara trecută, deschis de o compoziție contemporană din 2012 semnată de el însuși, pe o linie stilistică total incongruentă cu restul opusurilor romantice prezente pe afiș. Nedumerirea de pe fețele celor din sală viza, așadar, atât această discrepanță repertorială, cât și greutatea de a digera partitura în acest context.

A urmat atracția serii, motivul principal pentru care sala Ateneului era plină, evoluția pianistului Andras Schiff în celebrul Concert în la minor de Schumann. Și de aici încolo, opiniile critice se ramifică, pentru că cei obișnuiți cu sonoritățile pline de patos și expansivitate romantică s-au simțit probabil frustrați de viziunea discretă, intimistă, aproape camerală pe care pianistul de origine maghiară a ales să ne-o ofere. Da, o privire diferită asupra unei lucrări redate în general cu emfază și preaplin expresiv, dar de ce nu? Schumann este și acolo, în locurile comune dar și în pendularea continuă între melancolie, gravitate, întunecare și lumină, serenitate, chiar joacă dansantă și grațioasă. O lume spirituală foarte complexă, alcătuită din oglinzi mici, nu întotdeauna conjuncte, pe care Andras Schiff a redat-o cu măiestria pianistului filozof preocupat mereu de culoarea și forma sonoră. Pentru că, până la urmă, romantismul nu se reduce doar la dinamică, este o lume deosebit de consistentă din punct de vedere afectiv, comprimarea voluntară a acestei energii ducând, paradoxal, la receptarea sa mult mai puternică, de pe alte poziții însă. O direcție din ce în ce mai mult tatonată la nivel internațional și observată, de altfel, în câteva ocazii, pe parcursul actualei ediții a Festivalului Internațional "George Enescu". Din păcate, Orchestra de Cameră din Basel nu i-a fost, în acest caz, un partener pe măsură lui Andras Schiff, de nu puține ori nereușind să urmărească adecvat sinuosul discurs pianistic. Au urmat însă fabuloasele Variațiuni serioase de Mendelssohn oferite ca bis, care au făcut uitate precedentele ridicări din sprâncene. Au fost doar muzica, arta lui Andras Schiff și magia pe care ne-a dăruit-o și pe care nici aplauzele intempestive anticipate profetic de pianist cu un gest elegant îndreptat spre sală, nu au reușit să o împrăștie.

După pauză am revenit însă cu picioarele pe pământ, pentru că versiunea ieșită din tipare a Simfoniei a III-a, Scoțiana de Mendelssohn, foarte ritmică, foarte alertă, cu accente sârmoase, cu linii colțuroase, aproape abrazive, cu o utilizare foarte limitată a vibratoului s-a înscris într-o proporție apreciabilă în aria interpretării informate istoric despre care, de asemenea, se poate discuta destul de mult.


Ioana Marghita