ACUM:
7.00
Allegro... de weekend
Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Urmează: 9.39 Proiectul “Ascultă 5 minute de muzică clasică”:
Apoi: 9.44 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Interviuri Înapoi

Interviu cu pianistul Dan Grigore

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 3 August 2018 , ora 12.14

După ce în acest an a sărbătorit 60 de ani de carieră printr-un concert alături de Filarmonica George Enescu, pianistul Dan Grigore sărbătorește și 75 de ani de viață, pe care îi împlinește în 6 august 2018.


Maestre Dan Grigore, vă spun în primul rând "La mulți ani!" din partea întregii echipe România Muzical.

Mulțumesc.


Cum întâmpinați această aniversare? În ce stare de spirit?

Nu mi se pare nimic special. O să treacă și asta cum au trecut și celelalte. Nu-i nimic special. Îmi trag sufletul după un concert destul de greu la Cannes, unde era o căldură foarte mare și o mare umezeală. Am cântat într-un spațiu deschis, în coasta zidului unei catedrale cu Orchestra din San Remo concertul Imperialul de Beethoven cu prietenul vechi, aproape pot să spun fratele meu de cruce, Misha Katz, care a devenit directorul festivalului de vară Nuits Musicales du Suquet de la Cannes. Am avut succes, am avut cronici foarte entuziaste și ecouri foarte entuziaste. Acum sunt în pragul acestei aniversări și vreau să-mi rup o bucată de vacanță - cred că toți o merităm din când în când.


Anul acesta ați sărbătorit și 60 de ani de carieră. Care au fost impresiile dumneavoastră după concertul aniversar de la Ateneul Român?

A fost un moment de grație pe care-l datorez Filarmonicii Enescu. Deși nu mai sunt de câțiva ani buni direct implicat în activitatea acestei instituții - pentru că se știe, a fost o mică înscenare destul de urâtă cu un fost acordeor al Filarmonicii ca să fiu înlăturat din rândurile ei - dar, totuși, mă simt legat de Filarmonică pentru că din '61, când a fost primul meu recital la Filarmonică, activitatea mea s-a împletit foarte strâns cu activitatea Filarmonicii. Am și făcut turnee cu ei din Europa occidentală până în China și Coreea de Nord, așa că, chiar dacă nu mai sunt pe ștatele instituției, istoria mea personală e legată de istoria mare a Filarmonicii Enescu și a Ateneului Român.


Întorcându-ne în timp, v-aș ruga să ne vorbiți despre debutul dumneavoastră de acum 60 de ani. Cum era atmosfera și viața muzicală în Bucureștiul acelor vremuri și cum a fost primit recitalul dumneavoastră de debut?

Eu am debutat într-un recital cameral cu un program exclusiv Enescu, în care am cântat trei piese din Suita a III-a, care atunci era proaspăt regăsită, după o pierdere de câteva decenii, într-un manuscris la Iași, de către directorul de atunci al Muzeului Enescu, Romeo Drăghici, care era un apropiat colaborator al lui George Enescu și legatarul lui testamentar din România. Domnul Drăghici m-a programat în acel recital la Sala Dalles, care pe vremea aceea nu era acoperită de blocul care e acum și arăta ca-n fotografiile vechi - cu o curte interioară, cu un peron și cu un acces la sala de concerte. În acea sală s-au perindat printre alții Sviatoslav Richter și cu soția lui, Nina Dorliak, în recitaluri de lieduri și de muzică de cameră... și alți mari artiști. Pe vremea aceea, afișul meu cu debutul la Sala Dalles conținea numele unor artiști consacrați români ca Arta Florescu, frații Valentin și Ștefan Gheorghiu și alții și sigur că emoția mea era cu atât mai mare cu cât eram într-o companie atât de selectă și atât de autoritară din punct de vedere muzical. Amintirile mele sunt foarte frumoase pentru că, între altele, după recitalul acesta colectiv în care am cântat și eu cele trei piese în primă audiție din Suita a III-a - Burlesca, Coralul și Carillon nocturne - de Enescu, în cabina de la Dalles și-a făcut apariția un domn foarte elegant, într-un sacou alb cu o cravată impecabilă și batistă la buzunarul de la piept, și s-a prezentat foarte modest și mi-a spus "Tinere, îți prevăd un mare viitor! Ai cântat foarte frumos și am fost emoționat să te ascult. Numele meu este Păstorel Teodoreanu."


A urmat pentru dumneavoastră perioada studiilor la St. Petersburg și la Viena. Ce impact a avut asupra dumneavostră acea perioadă și cum ați îmbinat în stilul dumneavoastră interpretativ particularitățile școlii școlii românești cu tradiția rusească și cu cea vieneză?

Vedeți, eu nu cred în școli. Eu nu cred în școala rusească și nu cred în școala românească. Cred în maeștri. M-am dus la Leningrad - pe vremea aceea, St. Petersburgul de acum și dintotdeauna - cu un bagaj de cunoștințe și de principii foarte solide, imprimate de profesorii mei de aici - Eugenia Ionescu și Florica Musicescu, începute cu o cultură clasică de bază, cu muzică de Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, dar și cu romantici și impresioniști, și cu principiile foarte severe și foarte austere ale școlii imprimate de Florica Musicescu. Și confruntarea mea cu principiile profesoarei de la Leningrad, care era eleva lui Lev Oborin, care la rândul lui fusese elevul lui Feruccio Busoni - profesoara Tatiana Kravcenko - a fost o confruntare fertilă, pentru că ea a fost în permanență polemică. Eram cumva privit în clasa foarte numeroasă a profesoarei Kravcenko ca un fel de rebel, un tip greu de convins, greu de aliniat la disciplina puțin stahanovistă a principiilor școlii rusești și sovietice mai ales. În '84, am fost invitat de agenția de impresariat sovietică să dau un recital la Sala Mare a Filarmonicii din St. Petersburg. Acolo, profesoara mea și cu colegii mei de clasă au venit să mă asculte, foarte făloși că un fost coleg de-al lor și, respectiv, elevul ei cântă chiar la Sala Mare a Filarmonicii unde se perindaseră numai nume foarte mari ale pianisticii mondiale - Richter, Gilels, Michelangeli, Ciccolini. Momentul pe care-l rețin eu și care mi-a făcut o foarte mare plăcere, mi-a produs o mare satisfacție, a fost când una din colege a venit să mă îmbrățișeze și mi-a spus la ureche după recital "Bine ai făcut că n-ai ascultat-o pe Tatiana!".


Apropo de nefasta perioadă comunistă, în care ați fost nevoit să vă restrângeți activitatea concertistică, ce v-a dat atunci curaj să înfruntați regimul comunist și cum ați reușit să ieșiți la lumină? V-a ajutat, poate, prietenia cu Cella Delavrancea?

Da, foarte mult. Enorm. Și cu Mihail Jora, profesorul meu. Ei au fost de fapt oamenii care mi-au dat încredere, care mi-au confirmat drumul pe care-l apucasem din punct de vedere muzical și pianistic. Și nu numai atât, au pus umărul și au spart blocada cronicarilor vremii, care aplicaseră un embargou public. Au publicat ei înșiși - maestrul Jora și doamna Delavrancea - cronici la evenimentele mele, la recitaluri și la concerte, care au spart această blocadă și care au atras atenția opiniei publice asupra drumului pe care îl parcurgeam eu. De altfel, după ani de zile, la o cronică din România Literară, după niște turnee în străinătate care avuseseră niște ecouri foarte laudative, doamna Cella Delavrancea a scris "Mă bucur că, în fine, opinia publică de la noi ia act de confirmarea celor spuse de mine în mai mulți ani despre cariera acestui tânăr..." Mă rog, a spus ea niște vorbe foarte mari.


Și înainte de revoluție, dar și după, ați fost un artist cu opinii politice clare și cu o implicare activă în viața culturală și socială românească, inclusiv în spațiul radioului și al televiziunii. Cum vedeți importanța implicării artiștilor de valoare din România în problemele actuale ce vizează societatea românească?

Eu cred că parcurgem o perioadă mai puțin fastă pentru ceea ce trebuie să fie o viață muzicală reală, pentru că avem încă niște clișee de propagandistică moștenite de la epoca de aur, care încă nu au fost evaluate cum trebuie și ne complacem în siajul acestor reflexe. Vorbesc aici de efectul pe care-l are Festivalul Enescu nu asupra publicului, pentru că publicul sigur că este normal să fie bucuros de un asemenea eveniment. Activitatea orchestrelor din țară, activitatea camerală, activitatea de concert din România cade într-un fel de con de umbră datorită sau din cauza strălucirii ușor propagandistice pe care o are Festivalul Enescu, unde trebuie să recunoaștem că se cheltuie foarte mulți bani cu orchestre foarte importante, dar care se produc în locuri poate nu foarte propice pentru fenomenul muzical, cum ar fi în primul rând Sala Mare a Palatului, care n-a mai fost renovată, care n-a fost refăcută din punct de vedere acustic și unde se încearcă soluții de sonorizare electronică ce nu pot înlocui acustica normală a unei săli destinate concertelor simfonice sau evenimentelor muzicale în general. Și atunci, avem un hibrid de eveniment, vizual propagandistic, muzicalmente vorbind mai puțin adecvat exigențelor unei desfășurări muzicale normale. Și asta cred că are o anumită amprentă nepotrivită pentru viața muzicală, pentru că ne împinge mai mult către excesul de imagine decât către profunzimea desfășurării sonore dintr-o sală cu acustică adecvată, destinată concertelor. Și-atunci, toate aceste accente se mută cumva și publicul capătă o impresie mai mult de eveniment monden decât de eveniment muzical autentic, cu profunzimile receptării muzicii așa cum trebuie ea făcută într-o sală adecvată.


În emisiunea pe care v-o dedicăm în 6 august vom difuza și o înregistrare pe care ați realizat-o în compania Orchestrei Naționale Radio - Momentul muzical de Nicolae Kirculescu. Cum a fost de-a lungul timpului colaborarea dumneavoastră cu orchestrele radio?

Colaborarea mea a fost foarte bună, de obicei, cu orchestrele radio. Eu mă socotesc un copil al Radioului, pentru că prima mea profesoară serioasă de pian, Eugenia Ionescu, mă ducea foarte des să ascult versiuni importante și noi care existau în discoteca de atunci a Radioului și fonoteca lărgită a Radioului, în cardexul de mai târziu; lucru care mi-a făcut foarte mult bine. Spre exemplu, în Radio l-am ascultat prima oară pe tânărul pianist, pe atunci, Aldo Ciccolini care tocmai înregistrase Anii de pelerinaj ai lui Franz Liszt și care a fost mai greu "metabolizat" de lumea muzicală de la noi - până și Florica Musicescu făcea nazuri când îl auzea pe Ciccolini, dar mai târziu mi-a dat dreptate, după ce l-a ascultat mai serios și a înțeles care este esența artei acestui mare, mare muzician, mare pianist. Deci, eu mă socotesc un copil al Radioului, dar, în același timp, acest copil al Radioului a fost și destul de păgubit de oameni din Radio. Spre exemplu, sunt multe versiuni pe care le-am reușit în perioada tinereții care n-au putut fi păstrate în memoria benzii de magnetofon sau a discurilor din cauza ștergerii lor din diverse motive. Spre exemplu, recitalul Chopin pe care probabil că-l știți a putut să apară numai pentru că un tânăr maestru de sunet din Radio a păstrat o copie după ce comisia artistică a Radioului a respins această înregistrare din concert din anul 1985, pe motive foarte neclare. Și datorită acestei abnegații a tânărului de atunci, salariat al Radioului, această versiune a putut totuși fi imprimată și transpusă pe compact-disc, având ecouri foarte, foarte bune, la nivel foarte înalt ca situare, ca evaluare. Acesta este, să zicem, un caz cheie tipic pentru felul în care uneori anumite persoane din Radio s-au purtat față de mine cu o exigență mai mult mimată, dar foarte nefastă pentru înregistrările pe care aș fi putut să le păstrez în memoria Radioului. E, așa puține câte au rămas, totuși am scos câteva înregistrări care cred că ar merita să mai fie reeditate. De exemplu discul Enescu, care a fost editat de Casa Radio, cu înregistrări ale Radioului din concert și care după prima editare n-a mai fost reluat, deși s-a epuizat și cred eu că ar putea să servească pentru tinerii care se pregătesc să participe la Concursul Internațional Enescu, ca reper pentru Suita a II-a de pian sau ca reper pentru Sonata a III-a pentru pian și vioară "în caracter popular românesc". Astea sunt accidente de parcurs; eu le privesc astfel. Sigur că a mai intervenit și factorul politic în vremea aceea. Asta nu șterge atașamentul meu față de această instituție, pentru că nu uit că am colaborat cu oameni excepționali din Radio. În primul rând a fost maestrul Emanuel Elenescu, care a fost unul din marii mei prieteni, cu care am cântat foarte mult, nu numai în Sala Radio sau cu Orchestra Radio, dar și în țară și în străinătate, în turneele Orchestrei Radio și am avut realizări împreună notabile. De exemplu, a fost acel concert cu cele două concerte de Brahms în aceeași seară, în care Elenescu la 70 și ceva de ani s-a încumetat să facă aceste două simfonii cu pian obligat, cum le numesc criticii, concertele de pian de Brahms cu mine și în care, la cererea publicului, concertele s-au mai repetat și a doua zi - fapt unic în istoria recentă a concertelor radio. N-a fost numai joi, a fost joi și vineri; în perioada aceea, concertele radio erau joia. Și-atunci, bătrânul Elenescu a făcut repetiție generală cu cele două concerte joi dimineață, seara - concert cu ambele concerte în fața publicului și a doua seară, vineri, din nou, la cererea publicului, cu sala plină, încă o dată am repetat aceste două concerte grele de Brahms cu Elenescu și cu Orchestra Radio. Nici nu știu dacă ele sunt păstrate în cardexul radio, n-am căpătat această informație până în ziua de azi.


V-aș ruga să ne spuneți în final ce planuri aveți pentru perioada următoare?

Îmi iau o vacanță și după aia mă reapuc să studiez, pentru că am de învățat lucruri noi. Vreau neapărat să fac un eveniment de tip seratele lui Iosif Sava. Bineînțeles, nu vreau să imit și nu vreau să calchiez, pentru seratele lui Sava erau unice prin prezența lui Iosif Sava. Dar vreau să fac un tip de serată muzicală culturală cu oaspeți cu care să comentăm diverse fenomene din lumea artelor, din lumea cărții, a filmului, dar și din lumea înconjurătoare, cu inserții de muzică live în care să am și eu o mică contribuție, să mai cânt și eu din când în când câte ceva, să mai propun o versiune, să propun câte un mod de interpretare, să fac un tip de comentariu al muzicii, care cred că ar ajuta mult o parte de public să se apropie mai mult de muzică, s-o înțeleagă mai ușor, să-i facă mai ușoară calea către această bogăție insondabilă care este lumea muzicală. Poate c-o să reușesc cumva să realizez acest lucru - seratele in memoriam Iosiv Sava, poate.


Așteptăm cu mult interes aceste serate și vă mulțumim pentru interviu.

Și eu vă mulțumesc mult că v-ați gândit la mine.

Interviu realizat de Larisa Clempuș