ACUM:
17.00
Perpetuum mobile
Actualitate, muzică bună, educație și ... un tonus optimist la final de zi.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Interviuri Înapoi

Interviu cu dirijorul Cristian Măcelaru, recent desemnat viitorul Director Muzical la Orchestre National de France, din 2021

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 13 Noiembrie 2019 , ora 13.18

În 12 noiembrie 2019, Radio France a anunțat că începând cu 1 septembrie 2021, noul director muzical al Orchestrei Naționale a Franței va fi dirijorul român Cristian Măcelaru. În vârstă de 39 ani, acesta a preluat începând din septembrie 2019 funcția de dirijor șef al Orchestrei Radiodifuziunii WDR.

Aș începe în primul rând cu felicitări. Povestiți-ne, vă rog, care a fost istoria acestei noi numiri a dumneavoastră în teritoriul francez!

În primul rând, mulțumesc pentru felicitări! Apoi, ca istorie, eu am fost invitat să dirijez Orchestre National de France și am făcut un program puțin mai diferit, un program predominant cu muzică contemporană și muzică modernă; iar apoi, la sfârșitul acelei săptămâni, atât eu, cât și orchestra ne-am simțit foarte bine unul cu celălalt și ei m-au invitat dacă ar fi posibil să mă reîntorc cât mai curând. Sigur, ca de obicei, e foarte greu... o orchestră la acest nivel, împreună cu un dirijor care dirijează foarte mult cum sunt eu... De obicei, e foarte greu de găsit o săptămână imediat. În acest fel, ei au programat un concert extra, un concert aparte, în care să pot să mă reîntorc și să mai colaborăm încă o săptămână, ca să vedem totuși cum ne înțelegem. Acest lucru a fost în luna iulie anul acesta, în care am fost înapoi pe scenă, am făcut o săptămână de repetiții și concertul, iar apoi, la sfârșitul concertului, muzicienii mi-au spus că ar fi dorința lor dacă aș fi interesat să începem o colaborare de lungă durată, un parteneriat artistic. Și apoi, sigur, am început discuțiile, iar acum uite că am ajuns și în punctul în care să devină oficial acest lucru.


Așadar, după concertul care a avut loc anul trecut, parcă în luna noiembrie, nu?

Da, primul concert cu muzica lui Mahler din Simfonia a X-a și cu o piesă de Pascal Dusapin - Apex, iar apoi o piesă de Alban Berg, parcă... Deci, a fost un proiect puțin mai aparte, nu a fost muzică romantică sau Ceaikovski sau Beethoven, ci a fost o muzică mai aparte, dar ne-am înțeles foarte bine.


Deci, o muzică mai puțin cunoscută probabil orchestrei și-atunci ați avut prilejul să vă descoperiți mai bine unii pe ceilalți.

Într-un fel, da, într-un fel, nu, pentru că în momentul în care m-am reîntors în luna iulie, am dirijat chiar La Valse de Ravel, care, sigur, pentru o orchestră cum e Orchestre National de France e o piesă pe care ei au cântat-o de sute de ori și cred că ei m-au descoperit mai mult în timpul repetițiilor pentru Ravel, pentru că pentru mine e foarte, foarte important - după cum sper că începe să se și cunoască deja - pentru mine, punctul principal este să înțeleg în esență exact ceea ce compozitorul și-a dorit să comunice. Iar acest lucru pentru mine se face în primul și-n primul rând prin a ne uita exact la ceea ce a scris compozitorul fără să ne "împiedice" tradiția, ci tradiția trebuie să fie un lucru care să ne lumineze asupra esenței pe care compozitorul încerca să o transmită, nu să devină punctul cel mai important. Și de aceea eu mă uit mai ales la piesele care sunt cântate foarte des, care sunt cântate foarte mult, mă uit întotdeauna exact la ceea ce s-a pierdut din ceea ce a scris compozitorul în partitură, de dragul tradiției. Exact cum și în România sunt multe lucruri care în momentul în care m-am întâlnit cu ele dirijând, cum ar fi Rapsodiile lui Enescu, m-am întâlnit cu foarte multe tradiții care probabil au plecat dintr-un punct bun, dar tot adăugând deasupra tradițiilor, acest lucru devine esența în loc să fie esența principală ceea ce compozitorul și-a dorit.


Văd că în ultima perioadă sunteți apropiat și dorit de orchestrele de radio. Este ceva special legat de o orchestră de radio?

Nu. Sincer să fiu, nu e o decizie pe care am luat-o direct. Pe mine ce mă atrage sunt orchestrele care vor să lucreze pentru a găsi această esență de care spun, să găsească această profunzime în muzică. În general, orchestrele radio îmi permit luxul timpului în care să putem să avem mai multe repetiții ca să putem descoperi această esență. Poate că acesta e răspunsul, dar nu a fost o decizie pe care am luat-o pentru un anumit motiv. A fost, pur și simplu, o coincidență.


Știm că, de obicei, orchestrele radio au tentația sau consideră că este o obligativitate a menirii lor să promoveze și creația mai nouă. În sensul acesta, întrebam dacă există vreo legătură cu opțiunea dumneavoastră sau, pur și simplu, cum spuneați... coincidență...

Eu mă identific foarte mult cu repertoriul modern, cu repertoriul contemporan, ca și cu repertoriul clasic și repertoriul standard, după cum cred că e și foarte clar. E adevărat, sunt directorul artistic și dirijorul celui mai important festival de muzică contemporană din America și e o parte din repertoriul meu care mi-e foarte, foarte dragă și foarte importantă pentru mine ca artist, nu atât de mult pentru că e un exercițiu intelectual sau e o dorință de a da voie compozitorilor contemporani să spună ceva, ci pentru că pur și simplu sunt interesat de ceea ce se vorbește și punct de vedere muzical, de ce se vorbește, cum se vorbește despre muzica secolului XXI. Și cred că ar fi o greșeală din partea noastră sau din partea mea personal să nu am acest interes - interes adevărat al felului în care oamenii în secolul XXI se exprimă. Ca să înțelegem nu atât de mult muzica ca o comparație cu ceea ce a spus Beethoven sau Brahms, ci ca să înțelegem muzica ca și o reflecție a societății în care trăim noi acum. Și în acest fel poate că e o conecție... Dar eu, aproape în fiecare concert pe care-l dirijez, de obicei am o primă audiție, am o piesă contemporană, am o piesă a unui compozitor pe care-l cunosc personal și pentru mine asta e o alegere pe care o fac cu bucurie, nu e o alegere pe care o fac ca și un lucru pe care trebuie să-l fac neapărat. E o alegere strict personală, artistică și cu bucurie pe care o fac.


Întâmplător, argumentul nr. 1 al dumneavoastră poate fi chiar programul concertului pe care-l aveți la Stockholm în această săptămână; cu o primă audiție absolută de Victoria Borisova Ollas, urmată de o creație de secol XX - Simfonia a XI-a de Șostakovici. Vi se pare că găsiți elemente comune în aceste două opusuri?

Da. Elementele comune le găsesc în faptul că și Concertul de violoncel, ca și Simfonia de Șostakovici sunt două piese care se definesc foarte, foarte clar în caracterul direct pe care îl au. Sunt două piese care au o personalitate foarte, foarte aparte. Încep cu Simfonia de Șostakovici; să spun că e o simfonie de care m-am îndrăgostit student fiind, în liceu, pe care am auzit-o, după aceea am cântat-o și m-am îndrăgostit de felul în care muzica lui Șostakovici în această simfonie spune și o poveste, dar ridică un semn de întrebare imens pentru noi, dar, în același timp, pentru noi evocă și un sentiment sau o emoție care exista asociată cu evenimentele acelei zile din ianuarie 1905. Și e important ca muzica sau arta să aibă o conecție cu societatea din care a ieșit, din care s-a născut. În același timp, Concertul de violoncel are aceleași elemente în care... orchestrația e una foarte bogată, foarte intensă, sunt momente foarte frumoase. De-abia aștept, de fapt! Începând repetițiile numai cu orchestra, mâine voi avea șansa să fie și repetiția cu Truls Mork, care e un solist extraordinar, dar e o piesă care deja îmi evocă foarte multe sentimente care se vor dezvolta și mai departe, în partea a doua a concertului.


Să înțeleg că ați auzit simfonia aceasta de Șostakovici întâi la Timișoara?

Nu. Eu am terminat liceul în Statele Unite și când am ajuns acolo - în liceu - atunci am auzit-o.


Aveți un sentiment aparte față de acest colectiv de la Stockholm pe care, acum mai bine de o jumătate de veac, l-a ctitorit cumva Sergiu Celibidache, cu care sunteți comparat în prezent?

Cred că e important, pentru mine cel puțin e important să mă uit la esența lucrului care există și mai puțin la structura care a facilitat acest lucru. Sigur, aud foarte des comparații cu alți dirijori sau lucruri pe care alți dirijori români au reușit să le creeze înainte.

Și, întotdeauna, pentru mine o comparație cu Sergiu Celibidache sau cu un dirijor care a făcut o carieră frumoasă, care și-a făcut un renume, pentru mine întotdeauna e mai mult o împingere spre a încerca să creez ceva și mai frumos; nu neapărat pentru că vreau să mă compar cu ei, ci pentru că simt o responsabilitate să împlinesc un potențial care cred că există în România.

Pentru mine, un lucru foarte important despre care vorbesc des e faptul că România în care am crescut, în care m-am născut, era o țară care punea o importanță foarte mare pe educație, punea o importanță chiar mare pe artă și aceste lucruri erau promovate, erau împinse înainte. Și din acest motiv, în toate orchestrele în care mă duc, în toate orchestrele pe care le dirijez, întâlnesc români care sunt plecați din România, e adevărat, dar întâlnesc români care cântă în orchestre, care sunt foarte apreciați și aceasta nu e o surpriză pentru mine, deoarece am beneficiat și eu de o educație extraordinară pe care am primit-o ca elev. Cred că e un lucru cu care să ne mândrim.

Problema noastră, zic eu, e o problemă de percepție, pentru că nu am făcut destul efort ca să arătăm lumii care este într-adevăr esența României, care este esența țării noastre care l-a avut pe un Eminescu și l-a avut pe un Enescu, dar are și acum oameni foarte valoroși, foarte apreciați în ceea ce fac. De foarte multe ori se pune accentul numai pe ceea ce se află în media, numai pe ceea ce se poate arăta foarte ușor și de obicei sunt lucruri care nu aduc onoare țării. Și pe mine mă doare întotdeauna și acest fapt, că și românii care vorbesc despre aceste lucruri nu sunt la fel de mândri de ceea ce se poate găsi în România, ce se poate afla, de această esență extraordinară, de această tradiție a artei, a educației care ar trebui să o continuăm nu numai pentru că e o responsabilitate, dar pentru că înțelegem mândria sau înțelegem onoarea pe care o putem aduce poporului nostru... sau care să ne identifice pe noi.

Și mă doare când văd... întotdeauna întâlnesc oameni care se autocritică, dar într-un fel își devalorizează potențialul prin a se mulțumi cu faptul că românii așa sunt. Vreau să spun că nu e așa. Am întâlnit peste tot unde am fost mulți români care sunt de valori extraordinare, care fac lucruri foarte frumoase, lucruri incredibile în toate carierele de viață, în arte, în medicină, în literatură, în matematică. Am întâlnit oameni extraordinari și aceștia sunt de fapt oamenii cu care trebuie să ne mândrim, adevăratele valori ale țării noastre, nu să ne simțim copleșiți de o minoritate care, din păcate, nu ne aduce onoare. Fiecare societate din lume are această minoritate care nu-i aduce onoare, dar noi să nu ne lăsăm copleșiți de acest lucru, să ne uităm la ceea ce putem face mai bine, ceea ce putem face mai frumos, ca să clădim pe locul pe care ni l-a creat în lume un Enescu și un Eminescu!


Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu