Acum: 21.00
Scena europeană • Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30
Sunete contemporane • Creații contemporane românești

 

Apoi: 0.00
Adagietto • În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

 


Interviuri

Arhivă : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 | 2008 | 2007 | 2005 | 2004 |

Festivalul Internațional 'George Enescu' 2017. Interviu cu pianistul Frank Braley

Publicat: miercuri, 6 Septembrie 2017 , ora 11.39
 
Bookmark and Share

"Există tineri pianiști care interpretează inteligent și tineri pianiști care interpretează poetic. Ambele variante pot fi regăsite în acest muzician, iar această ipostază este una rară." - Le Monde de la Musique, Paris, despre Frank Braley. Pianistul născut în 1968 la Corbeil-Essonnes, Franța, a concertat în întreaga lume din postura de solist al unor ansambluri de renume. De asemenea, Frank Braley a susținut o serie impresionantă de recitaluri alături de violonistul Renaud Capuçon. În cadrul ediției din acest an a Festivalului Internațional "George Enescu" îl veți putea urmări, în 11 septembrie 2017, la Ateneul Român, în recital alături de violoncelistul Gautier Capuçon.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră prezența în Festivalul Internațional "George Enescu"?

Este, bineînțeles, o serie prestigioasă pentru tradiția muzicală din România. Mă bucur că revin alături de prietenul meu drag, Gautier Capuçon. Am amintiri minunate de la București, din această sală superbă a Ateneului. E un loc special pentru mine, total diferit de cele în care am evoluat până acum.


Este aceeași sală în care ați susținut primul recital în România; se întâmpla în martie 2011. Și atunci ați evoluat alături de violoncelistul Gautier Capuçon. Cum vă amintiți prima întâlnire cu publicul din România?

Repet, sala de concerte m-a impresionat de la început; forma ei, arhitectura impresionantă... Acustica este nemaipomenită pentru pian și pentru violoncel. Este extrem de important ca un interpret la un instrument cu coarde să aibă parte de o sală potrivită pentru ceea ce vrea să transmită. În cazul lui Gautier, cu un violoncel special cum este cel pe care cântă - un Matteo Goffriller din 1701 - o sală cum este cea a Ateneului este perfectă și te poți folosi de toate calitățile instrumentului.

A trecut ceva timp de la acel recital, dar îmi amintesc foarte bine și cum ne-a primit publicul. Sunt țări în care îți dai seama repede că oamenii se bucură de muzică, o trăiesc. În România există o tradiție muzicală și un public foarte bine pregătit și apropiat de interpreți. Publicul diferă de la o țară la alta, dar am simțit o conexiune puternică între noi și oamenii de la București.


Veți concerta, așadar, și de această dată la București alături de violoncelistul Gautier Capuçon. Cum a început colaborarea cu el?

L-am cunoscut pe Gautier prin intermediul fratelui său, violonistul Renaud Capuçon. Cântam cu Renaud de când a împlinit 20 de ani; pe atunci Gautier avea 15 ani și era student în cadrul Conservatorului din Paris. Aveam formula de duo bine stabilită, susținusem o serie de recitaluri și imediat după ce a absolvit l-am cooptat pe Gautier, fiind un muzician extrem de talentat, pentru proiecte de trio. Avea 18-19 ani. Pentru mine a fost destul de emoționant pentru că sunt cel mai în vârstă dintre ei, cu 8 ani mai are decât Renaud și cu 13 mai mare decât Gautier și i-am văzut evoluând în toată această perioadă. În special pe Gautier pe care, repet, îl cunosc de la 15 ani. E o prietenie puternică, o relație muzicală profundă și de lungă durată. Simt că este un membru al familiei pe care îl cunosc de când era un tânăr muzician, student al Conservatorului din Paris. Acum este unul dintre cei mai apreciați interpreți ai zilelor noastre.


În programul interpretat în 11 septembrie la Ateneul Român este inclusă și Sonata nr. 1 în fa minor pentru pian și violoncel de George Enescu. Cum ați descrie această lucrare ținând cont și de scriitura compozitorului pentru pian?

Este o lucrare pe care o vom interpreta pentru prima dată. Deși eu și Gautier cântăm o mare parte din repertoriul pentru violoncel și pian, lucrarea lui Enescu este o partitură nouă pentru noi. E adevărat că nici nu este cântată foarte des. Cunosc muzica lui Enescu pentru orchestră și celebrele sonate pentru vioară. Sonata pentru violoncel și pian este interesantă, în special scriitura lui Enescu pentru pian. El a fost unul dintre cei mai buni violoniști, dar cânta foarte bine și la pian. Se vede asta și în partitură; în pasajele de virtuozitate, în construcția temelor. Sunt părți în care lasă loc melodiei violoncelului, dar cred că Enescu a reușit să scrie un dialog echilibrat între cele două instrumente.

Dintotdeauna mi-am dorit să cânt a treia sonată a lui Enescu pentru vioară și pian; i-am spus lui Renaud Capuçon că este una dintre lucrările preferate pentru vioară, mai ales în interpretarea lui Yehudi Menuhin. De asemenea, am ascultat piese pentru pian de Enescu interpretate de Radu Lupu, un pianist pe care îl admir foarte mult. La Enescu este incredibil echilibrul compozițiilor sale. Se simte clar influența franceză prin prisma relațiilor cu Ravel și Faure, dar în același timp rămâne puternic ancorat în cultura română. Simt acest echilibrul de fiecare dată când îi ascult muzica.


În același program din 11 septembrie veți prezenta și lucrări de Debussy și Beethoven. Care a fost viziunea dumneavoastră pentru acest recital?

Am vrut să venim cu un program cât mai contrastant. Avem Enescu, așa cum spuneam, o lucrare nouă pentru noi și sunt sigur că și pentru o bună parte din public. Sonata de Debussy am ales-o ținând cont și de relația lui Enescu cu creatorii francezi de la început de secol XX. Debussy era unul dintre cei care îl urmăreau pe Enescu la concertele sale din Franța și ne-a plăcut ideea de a face această punte între cei doi prin cele două sonate. Sunt lucrări diferite și ca durată, și ca limbaj, și ca stil de scriitură. Încheiem cu a V-a sonată pentru violoncel și pian de Beethoven, una dintre lucrările pe care le-am cântat foarte mult în ultimul timp cu Gautier. Este o capodoperă ce include o parte lentă, profundă, dar și o fugă "nebună" la final. Este ca o profeție ce anunță muzica viitorului, muzica lui Enescu și Debbusy. Am ținut cont și de acest aspect în momentul în care am structurat programul.


Cariera dumneavoastră internațională a început după câștigarea Concursului Internațional Regina Elisabeta. Care considerați că sunt celelalte momente definitorii ale dezvoltării dumneavoastră artistice?

Aveam 22 de ani când am câștigat acea competiție. Eram foarte tânăr și era primul concurs. Nu trebuia să încep cu unul atât de important, însă a fost un debut uimitor. Am fost invitat apoi să cânt pe scene importante din Asia, Europa și Statele Unite. Au fost foarte multe concerte și recitaluri. Nu cred că pot găsi unul sau mai multe momente definitorii. Tot ce știu e că după ce am terminat acea serie de concerte, am început proiectele de muzică de cameră. Am colaborat cu Renaud și Gautier Capuçon, dar și cu mulți alți interpreți pe care i-am cunoscut pe parcurs - Augustin Dumay, Emmanuel Pahud sau Maria João Pires. Mi-a priit revenirea la muzica de cameră; este o parte total diferită și de mare ajutor pentru dezvoltarea unui interpret. Iar, din 2014, am început să dirijez un ansamblu din Belgia - Orchestra Regală de Cameră din Valonia. Este un nou episod din cariera mea și îl consider o dezvoltare a activității în zona muzicii de cameră. La fel de important pentru mine este că am început și cariera pedagogică; predau în cadrul Conservatorului din Paris. După două decenii de prezențe pe scene importante ale lumii am considerat că este important să împart cu tânăra generație de muzicieni experiențele mele, dar învăț și eu de la ei foarte mult. Ca profesor, descoperi foarte mult repertoriu nou și dezvolți noi concepții pentru a le confrunta cu studenții. Este o parte importantă a vieții mele, acum cu trei direcții: pianist, dirijor și pedagog.

Interviu realizat de Lucian Haralambie