Acum: 17.00
Festivalul Internațional “George Enescu”
Urmează: 20.00
Festivalul Internațional “George Enescu”
Apoi: 22.30
Jazzy hour cu Berti Barbera (R)

Interviuri

Arhivă : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 | 2008 | 2007 | 2005 | 2004 |

Festivalul Internațional 'George Enescu' 2017. Interviu cu dirijorul Cristian Măcelaru

Publicat: miercuri, 6 Septembrie 2017 , ora 12.26
 
Bookmark and Share

În 6 și 7 septembrie, Cristian Măcelaru, dirijor în rezidență al celebrei Orchestre Simfonice din Philadelphia, director al festivalului de muzică contemporană Cabrillo (SUA), cu prezențe în 2017 la pupitrul unor orchestre binecunoscute precum Orchestra Regală Concertgebouw și Orchestra Radiodifuziunii Bavareze din München, va păși pentru prima dată și pe scena Festivalului Internațional George Enescu. Conduce Orchestra Filarmonicii Cehe, înlocuindu-l pe regretatul Jiri Belohlavek, stins din viață în 31 mai 2017. Cristian Măcelaru are 37 ani, s-a născut la Timișoara și de la vârsta de 17 ani a studiat și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. Din 2012, când a dirijat pentru prima dată în România, la Sala Radio, este o prezență constantă și foarte apreciată pe scenele românești.


Este importantă pentru tine prezența la Festivalul George Enescu?

Eu am dorit dintotdeauna să vin la Festivalul Enescu, în situația în care ar fi fost posibil, și mă bucur că pot să vin cu o orchestră pe care o îndrăgesc foarte mult, cu care îmi place să colaborez și cu un repertoriu care reprezintă lucrări variate care îi definesc pe ei.


De ce ți-ai dorit mereu să vii la Festivalul George Enescu?

Îmi place foarte mult să vin în România și, cum am făcut-o în ultimii cinci ani, vin cât de des pot. Îmi place să colaborez cu toate instituțiile cu care pot din România și cu toate instituțiile care îmi deschid uși ca să pot să colaborez cu ele. De aceea, mi-am dorit să vin și la Festivalul Enescu, deoarece Festivalul Enescu îmi dă posibilitatea să comunic cu o audiență mult mai mare, cu o audiență mai diferită decât cea care vine la concertele Filarmonicii sau ale Orchestrei Naționale Radio. Mi-am dorit să pot să împărtăși ceea ce am și ce mi s-a dat cât mai multor oameni.


Ai putea alege să dirijezi orchestre străine, pentru că sunt convinsă că angajamentele propuse sunt foarte multe, și cred că au fost situații când ai refuzat concerte în străinătate ca să vii să dirijezi în România, în condiții poate nu la fel de bune, dar totuși ai făcut-o. De ce un artist care a plecat la 17 ani de aici și s-a format propriu-zis în altă parte decât în România rămâne atât de legat de pământul unde s-a născut?

Nu știu cum gândesc alți artiști, dar pentru mine a fost foarte important toată viața să înțeleg faptul că a avea această posibilitate sau oportunitate să mă formez ca artist în afara României, vine și cu posibilitatea de a veni înapoi în România, să împărtășesc din ceea ce mi s-a oferit, pentru că nu cred că am făcut ceva extraordinar ca să merit acest lucru. După părerea mea, a fost un simplu Dar. Așa că este responsabilitatea mea să împărtășesc ceea ce mi s-a dat. Eu așa gândesc!


Te simți acum mai curând american sau român?

Sincer să fiu, nu mă simt nici american, nici român. Când vin în România, în primele zile mă simt foarte român, dar apoi, încet, încep să-mi aduc aminte care sunt motivele pentru care nu locuiesc în România, lovindu-mă de viața de zi cu zi; m-am obișnuit mult mai mult cu cea din America. Dar, când vorbim despre cultură, despre felul de a face muzică, despre dorința muzicienilor cu care mă întâlnesc și care vor să facă muzică este același lucru, dorința este aceeași, poate dăruirea cu care o fac este mai mare. Sunt muzicieni în România cu care lucrez, cu care m-am împrietenit, pe care îi cunosc, care au aceeași dorință pentru a face ceva frumos, ceva plăcut și artistic, pe care o am și eu. De fiecare dată când vin, sunt încurajat și bucuros să pot să întâlnesc acești oameni cu care să mă identific și cu care să pot să continui ceea ce vreau să fac.


A dărui înapoi ceva ce ai primit. Este un gest pe care l-a făcut la rândul său George Enescu, personalitatea pe care o celebrăm în acest festival și care cred că este inspiratoare pentru mulți. Este și pentru tine?

Da, de foarte multe ori mă gândesc la George Enescu, nu numai ca la muzicianul și artistul extraordinar care a fost, mă gândesc de foarte multe ori și la personalitatea și omul care a fost George Enescu. Pentru că din tot ce știu eu despre el, a fost un om cu inimă extraodinar de mare și cu o înțelegere a importanței de a se dărui pentru ceea ce făcea. Cunosc foarte multe momente în care el a mers mult peste ceea ce se aștepta din partea lui și mi-am dorit dintotdeauna să pot să continui aceeași idee de a fi un artist care, în primul și în primul rând, să fie un om care înțelege că aceste două lucruri sunt legate foarte mult.Cred că se reflectă și în felul în care a fost el ca muzician. S-a reflectat și ideea aceasta a personalității lui.


Prima lucrare pe care o vei interpreta pe scena Ateneului Român în cadrul Festivalului Enescu este semnată de George Enescu - Suita a III-a "Săteasca", una dintre lucrările lui de maturitate și din care simt că răzbate un sentiment nostalgic al omului care privește înapoi către copilărie, către o lume care poate nu mai este; un om care trăise o mare parte din viață, ca și tine, în afara României. Ce ne poți spune despre viziunea ta asupra acestei lucrări?

Pentru mine, este o lucrare extraordinară; o numesc "Tablourile lui Enescu", prin analogie cu Musorgski. Este o reprezentantă a unei lumi trecute și o amintire nu numai pe care o vedem, o amintire pe care Enescu încearcă să ne facă să o simțim și să o înțelegem din multe perspective. Este foarte frumos scrisă. Ce îmi doresc eu în interpretarea pe care am să o fac, este să aduc elementul folclorului românesc puțin mai în evidență decât îl aud în jurul meu. Enescu a notat foarte foarte minuțios în partitură fiecare gest muzical. Este foarte clar, ca și în Sonata a a III-a pentru vioară și în Suita "Impresii din copilărie". Când ne uităm numai la aceste lucruri fără să înțelegem contextul de unde vin ele și să înțelegem de ce a notat atât de minuțios, atunci nu putem să interpretăm muzica cum ar interpreta-o un lăutar sau cum ar interpreta-o din punct de vedere folcloric. Eu spun că în muzica lui Enescu, cel mai greu lucru este să vedem pădurea din cauza pomilor. Asta îmi doresc eu să pot să realizez, să putem să înțelegem, să simțim acest spirit folcloric pe care Enescu îl dă în aceste imagini, dar fără să rămânem axați numai pe aceste detalii micuțe.


Sunt și alte lucrări de George Enescu pe care le-ai interpretat în calitate de dirijor pe scene internaționale?

Da, am făcut simfoniile I și a II-a, desigur, Rapsodiile române; ca violonist am cântat orice se putea cânta pentru vioară, lucrări camerale, sonate. Îmi doresc foarte mult să dirijez Enescu în afara României, dar din păcate nu întotdeauna mi se aprobă sau mi se cere să dirijez Enescu.


A doua lucrare din programul primului concert pe care îl veți susține la București alături de Filarmonica cehă, îl are solist tot pe un român, tot stabilit în străinătate - violoncelistul Valentin Răduțiu, care este și laureat al Concursului Enescu. Îl cunoști deja pe Valentin, ați mai lucrat?

Nu îl cunosc pe Valentin, nu am lucrat niciodată cu el, dar mă bucur foarte mult să îl întâlnesc și întotdeauna cu mare bucurie întâlnesc noi tineri soliști, mai ales români, cu care să colaborez. Nu îl cunosc, dar știu destul despre dânsul încât mă bucur de întâlnire.


Însă pentru al doilea concert, ai mai colaborat cu Nikolaj Znaider. În interviul pe care l-am realizat cu el, îmi spunea cât de încântat a fost să lucreze cu tine. Ce ne poți spune tu despre Nikolaj Znaider?

Cu Nikolaj Znaider am lucrat și înainte și suntem programați să lucrăm și în viitor mai mult. Nikolaj Znaider este un artist extraordinar din toate punctele de vedere; și ca violonist e foarte bun, dar ce îmi place foarte mult când vorbesc despre el, e faptul că el fiind și dirijor, e foarte mult axat pe o idee totală a concertului, nu e axat numai pe linia melodică sau pe linia solistului. La concertul de Brahms trebuie să te uiți ca la o simfonie. Cu această lucrare a fost o colaborare între noi foarte deschisă, ca și când amândoi am fi dirijat o simfonie. Dar, am colaborat într-un mod foarte deschis, pozitiv, ușor.Așa că mi-a plăcut și mie și lui.


Și tu, și Nikolaj Znaider, ați fost la bază violoniști, amândoi dirijați, însă tu ai ales doar să dirijezi. Care a fost momentul când ai ales să te dedici dirijatului în cea mai mare măsură?

Am vrut să mă axez pe dirijat dintotdeauna, vioara a fost numai pasul prin care am fost încurajat să devin muzician; dar timpul a venit să studiez dirijatul. Eu am lăsat vioara deoparte și m-am reîntors la școală să studiez dirijatul. Într-un fel, acest lucru m-a obligat să mă axez numai pe dirijat. Profesorul meu de dirijat mi-a cerut să mă las de cântat la vioară cât studiez dirijatul. Am început să dirijez tot mai mult și mai mult și nu am mai revenit la cântat la vioară. Nu știu dacă Nikolaj s-a lăsat vreodată de vioară ca să se apuce de dirijat sau a venit pe parcurs.


Nikolaj Znaider dirijează de 12 ani. O alegere de maturitate.

Mai cânt la vioară din când în când, dar nu neapărat pentru un public mare; cânt muzică de cameră și nu foarte des.Acum nu am nici timp. El, și pentru că avea renumele pe care îl avea ca violonist, a reușit să balanseze într-un fel o carieră în care și cântă la vioară, și dirijează. Eu dirijez enorm de mult.


Câte concerte ai pe an? Cam 200?

Anul acesta, în 2017, am avut vreo trei săptămâni de vacanță. Susțin cam două-trei concerte pe săptămână. În timpul verii, în stagiunea de vară sunt două, trei chiar și patru programe pe săptămână pe care le dirijez, cu programe diferite și atunci concertele sunt mai multe.


Să revenim la ultima lucrare din programul celei de a doua seri - Simfonia a IV-a de Bohuslav Martinu, care este destul de puțin cunoscută în România, scrisă, nu știu dacă este o coincidență alegerii, la New York, are legătură cu America. Este lucrarea propusă de orchestră sau a fost aleasă de tine și în general construcția programului era deja făcută înainte să preiei aceste concerte?

Da. Programele deja erau făcute. Am fost foarte bucuros când am văzut că Martinu este prezent. Martinu, ca și Enescu, pentru mine a fost un compozitor pe care l-am cântat cât mai mult posibil. Și când am fost în Praga ultima dată, vorbeam cu cei din orchestră că mi-ar plăcea să dirijez Martinu, pentru că e un compozitor care îmi place foarte mult. Și o altă coincidență și mai mare, când a fost scrisă această simfonie în 1945, a fost comandată și premiată de Orchestra din Philadelphia cu Eugene Ormandy. Aici, în Philadelphia noi avem partitura originală a lucrării de la premieră. Am dirijat multe lucrări de Martinu, Simfoniile I și a VI-a, concerte. Martinu a scris din punct de vedere al orchestrației într-un Baroc nou, într-un Baroc modern, din cauză că el folosește pianul ca instrument continuo. Pianul este o prezență predominantă în toate lucrările lui. Această simfonie este foarte frumoasă, este plină de viață, este plină de optimism. El spune că nu a fost influențat de faptul că în mijlocul acestei simfonii, chiar pe 8 mai 1945, a fost eliberarea celui de al doilea Război Mondial, prin capitularea Germaniei, dar, totuși, nu cred că este o coincidență, cred că era deja această idee de speranță în aer când a compus simfonia. Este foarte similar cu Enescu. Dacă aș fi schimbat ceva în programele de concert de la București, mi-aș fi dorit să pun Enescu și Martinu în același program, ca să puteți să vedeți comparația. Într-un fel sunt similari, Martinu, la fel ca și Enescu, era preocupat de ideea copilăriei. Martinu scria că întotdeauna în muzica lui, a încercat să ilustreze ideea unui spațiu foarte mare, care era, de fapt, casa lui părintească. Spunea că era pe un deal, un spațiu imens pe care îl vedea din fața casei când se uita peste dealuri.


Vreau să te întreb despre colaborarea ta cu Filarmonica Cehă. De când lucrezi împreună cu ei?

Prima dată am lucrat acum un an și jumătate, poate doi ani, când am fost la ei. Țin minte că atunci am dirijat Simfonia a II-a de Beethoven și Concertul pentru vioară și orchestră de Aram Haciaturian. Pentru mine a fost o colaborare extraordinară. M-am simțit foarte bine primit. A fost un concert care mi-a rămas ca unul dintre preferate. După aceea, m-au reinvitat și planurile sunt pentru viitor să colaborăm de multe ori. Tragedia morții lui Jiri Belohlavek a deschis, într-un fel, niște uși pentru mine să pot să-i dirijez mai devreme decât eram planificat; după cum știți, orchestrele își planifică cu patru, cinci ani înainte programele. Dar acum, pentru că au nevoie de dirijor, mă voi reîntoarce la ei mai des.


Este o responsabilitate suplimentară pentru tine că îl înlocuiești și aici la București pe Jiri Belohlavek, care a fost o mare personalitate?

Da, mai ales că o să dirijez Dvorak și Martinu, este o responsabilitate enormă. Întotdeauna am admirat simfoniile lui Martinu pe care el le-a înregistrat, și pe cele de Dvorak. Dar, de-abia aștept. Am dirijat Simfonia a VIII-a de Dvorak de multe multe ori, dar niciodată cu ei. Așa că de abia aștept să văd alte perspective, mai de "acasă".


După moartea lui Jiri Belohlavek, ne-am întrebat cine o să-l înlocuiască și la Festivalul Enescu? Cum a apărut ideea ca tu să fii persoana aceea?

Orchestra m-a sunat. Ei m-au rugat, dacă aș putea să vin cu ei, să dirijez în Festivalul Enescu. Iar apoi când am spus da, ei au prezentat acest lucru festivalului și reprezentanții Festivalului Enescu imediat au spus da, din câte am înțeles, pentru că și ei își doreau să găsească o modalitate prin care să pot să vin și eu să dirijez.


Aș dori să vorbim despre acest an 2017 care cred că a fost unul dintre cele mai bogate din cariera ta de până acum; ai dirijat niște orchestre foarte importante. S-a întâmplat în ultimul moment înlocuind alți dirijori foarte mari care au devenit indisponibili, dar cred că așa s-au deschis niște ferestre importante pentru tine anul acesta, așa este?

Primesc mesaje de pe Facebook despre s-a întâmplat acum cinci ani sau șapte ani. Acum două săptâmâni, primeam un mesaj care spunea că acum șapte ani eram student la dirijat. Exact acum șapte ani eram student la Tanglewood și mă gândeam ce scară enormă am de urcat ca să ajung să fiu dirijor, să pot să dirijez orchestre mari și să fac ceea ce îmi doream. Și acum când mă uit în urmă la acești șapte ani, parcă este o viață întreagă, dar în același timp, parcă au trecut într-o clipă. Mă simt extraordinar de norocos pentru toate ușile care s-au deschis singure, fără să încerc eu să fac nimic, decât să încerc să dirijez cu abilitățile mele. Dar, da, 2017 a fost un an foarte important și parcă fiecare an a fost mai important decât cel dinainte. De exemplu, în 24 august 2017, am închis stagiunea 2016-2017 cu Orchestra din Cleveland. Dar, pe lângă aceasta, am întâlnit multe orchestre fenomenale, mai ales în Europa, de la Concertgebouw la Bayerische Rundfunk, iar în America - Philadelphia. Dar ce mă bucură pe mine este nu neapărat că dirijez o orchestră mare, ci că mă obligă pe mine să devin un muzician mai bun, un dirijor mai bun și mă învață că ceea ce îmi doresc este posibil, că ceea ce aud în ureche este posibil și pot să cer acest lucru, pot să-i ajut să ajungă acolo. Vorbeam cu Pierre Boulez odată și el spunea, când l-am întrebat cum pot să devin un dirijor mai bun: "E foarte simplu. Dirijează orchestre mai bune." Și este adevărat! Te obligă o orchestră foarte bună, obligă un dirijor să devină mai bun.


Pentru cei care doar privesc un om pe scenă care dă din mâini și stă cu spatele la ei, de fapt, ce înseamnă munca cu o orchestră? Ce trebuie să facă dirijorul ca să iasă un concert bun?

Este o întrebare foarte importantă, la care nu știu dacă există încă un răspuns. Ceea ce face un dirijor are de-a face foarte mult cu o stare psihologică a orchestrei. Sigur, în afară de lucrurile care sunt evidente, în afară de a ajuta orchestra să cânte împreună, de a ajuta toată lumea să aibă aceeași interpretare, de a ajuta să cânte fiecare în acord cu ceilalți, pentru orchestrele mari, mai ales, acest pas se face foarte repede și foarte ușor. Dar pasul cel mai important este apoi psihologic, este un pas în care dirijorul poate să ajute orchestra sau să dea voie orchestrei să atingă potențialul ei cel mai mare sau poate să o oprească prin a încerca să o controleze, într-un fel. Dirijorul dă impulsul, după care așteaptă și ajută orchestra să continue impulsul, dar orchestra, de fapt, face impulsul, nu dirijorul. Este un lucru psihologic, eu asta încerc să descopăr în repetiții, să încerc să cunosc orchestra, să înțeleg cum pot să-i ajut pe ei să cânte mai bine decât cred ei că pot. Asta este cel mai important și cel mai greu de făcut ca dirijor. Nu este un lucru care se poate exprima în cuvinte, pentru că nu știu niciodată cum voi reuși să fac acest lucru. Fiecare repetiție este în același scop și cu aceeași dorință, dar niciodată nu știu înainte de a începe repetiția, cum voi ajunge să fac acest lucru. Și atunci încep prin a asculta, ascult foarte mult orchestra, mai mult decât dau indicații, mai ales la orchestrele mari, cum e și Concertgebouw. Ascult și învăț care sunt limitele orchestrei, ca apoi la concert să pot să îi ajut să treacă de punctul în care ar fi prea mult. Să ajungă chiar pe muchie, să fie în fiecare minut al concertului.Nu știu cum se învață acest lucru, sincer să fiu. Asta cred eu că este un Dar, de a înțelege un grup de 100 de oameni care să colaboreze împreună și a înțelege psihologia lor. Acesta este Darul dirijatului, restul se poate învăța.


Probabil acesta este secretul succesului care îți aduce niște proiecte, cum ar fi concertele cu orchestrele mari la care ai dirijat deja anul acesta. Este important că le-ai dirijat, dar te-au și rechemat.

Este încurajator.


Așadar, în proiect, ce există pentru viitor?

Sincer să fiu, nu am dirijat nicio orchestră care să nu mă invite înapoi. Spun asta nu cu mândrie, ci spun asta încurajat de faptul că ceea ce fac și felul în care sunt eu ca dirijor este ceva pe care trebuie să-l duc înainte. Este bine să fii apreciat. Desigur, mă voi reîntoarce la orchestrele cu care văd că putem colabora și putem să continuăm acest lucru. Mă reîntoc și în România, o să fiu și la Filarmonică și la Orchestra Națională Radio și încerc să mă reîntorc pentru toată lumea. Din păcate, nu am destul timp așa cum mi-aș dori dar nu voi neglija niciodată România în favoarea altor orchestre din lume.


Ai o viață foarte plină, din moment ce ai doar trei săptămâni de concediu pe an. Viața de dirijor, pentru cei care nu știu, înseamnă că îți petreci mult timp nefiind acasă, ceea ce este o viață dificilă. Aș vrea să te întreb ce te motivează și ce te face să mergi mai departe cu această viață? Ce te relaxează, ce faci în timpul liber ca să compensezi o viață atât de dură?

În primul rând, când sunt acasă cu familia mea, mi-am impus acest lucru, nu am voie să fac nimic legat de muzică. Sigur dacă sunt acasă și lucrez cu orchestra atunci da, dar când sunt acasă o zi, două, nu fac nimic legat de muzică. Sunt numai tătic, soț, grădinar, orice este necesar. Așadar, cele două zile în care nu fac muzică, sunt pline de alte activități care într-un fel îmi dau o perspectivă diferită. Dacă aș veni acasă și aș sta să studiez și să lucrez la partituri, atunci nu aș avea nicio întrerupere în cursul stagiunii. Mă relaxez prin a nu fi muzician. Nu contează ce activitate ai, nu am o activitate anume pe care o fac când nu dirijez, fiind un om normal. Îmi place să-mi duc copiii la școală, după aceea să mergem să ne jucăm sau proiecte legate de casă, adică mă relaxez să mă simt ca un om normal.

În vremurile în care trăim acum, arta are o importanță enormă, ne ajută să gândim spre un țel mai frumos, ne ajută să experimentăm o lume care poate să existe mai frumoasă și cred că are și această chemare, arta, să ne unească pe toți, să putem să gândim în același fel, să putem să simțim în același fel. Doar ascultând muzică, 1000 sau 3000 de oameni dintr-o sală pot să simtă același lucru, în același moment și să nu mai fie diferențe sociale, economice, de etnie sau orice altfel de diferențe, să fie același gând, aceeași dorință, aceeași unitate. Și asta, sincer să fiu, este ceea ce mă împinge înainte, să continui să fac acest lucru, mai ales că acum, dacă nu o fac eu și dacă nu o fac toți ceilalți artiști, cine o va face? Și simt o responsabilitate, sincer să fiu. Întunericul de fapt e numai lipsa Luminii, nu e altceva. Și atunci dacă eu nu aduc Lumină în ceea ce cred eu că este Lumină în lume, atunci întunericul devine mai puternic. Eu simt această responsabilitate.

Interviu realizat de Cristina Comandașu