Ca de obicei - și mă bucur mult să pot spune asta! - din doi în doi ani revin în orașul german Karlsruhe pentru câteva spectacole și recitaluri cu adevărat extraordinare toate legate de numele lui Georg Friedrich Händel. Deși marele compozitor nu a pus niciodată piciorul în acest oraș, o puternică Societate Händel, alcătuită din melomani pasionați, reușește să organizeze an de an aici acest festival internațional, la care participă cei mai mari muzicieni specialiști în muzică barocă ai momentului. De fiecare dată are loc o premieră care rămâne pe afiș și anul următor. Premiera acestei ediții cu numărul 42 a fost opera Serse, iar cel de-al doilea spectacol inclus în program a fost Alcina (2018). Recitalurile au fost susținute de cântăreții Vivica Genaux, Ann Hallenberg, Max Emanuel Cencic și dirijorul Hervé Niquet, care a condus ansamblul Deutsche Händel Solisten, celebra orchestră de cameră a Festivalului de la Karlsruhe.

Am participat la ultimele trei evenimente ale ediției 2019 - operele Serse (9 26.02) și Alcina (01.03) și la un recital al tenorului Max Emanuel Cencic, alături de ansamblul Deutsche Händel Solisten (02.03), dirijat de maestrul George Petrou. Organizatorii festivalului sunt intens preocupați de punerea în scenă a partiturilor händeliene și, de fiecare dată, am ocazia să asist la o montare nouă, adaptată zilelor noastre și la una în cea mai frumoasă tradiție barocă (desigur, ofertele mijloacelor moderne de a face teatru/film sunt și acum, prețuite pentru tot ceea ce ele pot să ofere).

Pentru Serse, celebrul contratenor, acum în ipostază de regizor, Max Emanuel Cencic a ales un cadru luxuriant, cel al unui Las Vegas zgomotos, în care, perfect încadrat în decor, se mișcă excentricul Xerxes, rege al Persiei, care, în viziunea Cencic, îmbracă cu ușurință hainele unor Liberace sau Elvis Presley. Regele Persiei a cucerit lumea cu puterea armelor, noul Serse/Liberace/Elvis cucerește lumea cu muzica lui, cu milioanele de cd-uri pe care le vinde. Excentricitatea regelui - opera începe cu o minunată arie în care acesta declară dragoste unui platan, a cărui umbră o prețuiește nespus -, nestatornicia - este mereu logodit și mereu părăsește -, lipsa de scrupule - își dorește iubita fratelui -, narcisismul - penele colorate, uriașe, decorează costume sclipitoare mulate pe corp - sunt detalii etern valabile existenței umane. Și partitura lui Händel se dovedește proaspătă și astăzi, actuală ca acțiune, - chiar dacă premiera ei a avut loc la Londra în 1724! - tocmai datorită relațiilor interumane și situațiilor pe care istoria le rulează la nesfârșit, fără să obosească… și pe care muzica le ilustrează divin! De aceea, nu am nimic împotrivă ca star-pop-rock-ul Serse să se dedea, pe parcursul uverturii, unor excentricități amoroase cu garderobiera lui, în cabina sa, din spatele scenei, înainte de spectacol; să își cânte prima și cea mai celebră arie pe o scenă mică, sub lumina reflectoarelor, îmbrăcat ca Liberace și acompaniindu-se sigur la pian; ca parte din acțiune să se petreacă în case din cartiere rău famate, pline de traficanți și consumatori de droguri, de prostituate și travestiți sau în reședințe somptuoase, cu piscine opulente și băuturi cu umbreluțe servite trupurilor aproape goale. Ceea ce m-a deranjat însă foarte mult au fost zgomotele tocurilor cui, a căror răpăială continuă zgârie arii minunate în care personajele își cântă iubirea și suferința și permanenta vânzoleală de figuranți care populează scena, jucând fiecare un rol în imaginea de ansamblu a unei faune cel puțin ciudate.

Sunt convinsă că operele lui Händel suportă actualizarea fără a pierde nimic din frumusețea lor. Cu doi ani în urmă, în 2017, tot la Karlsruhe, am văzut o Semele splendidă, partitură händeliană pe care regizorul Floris Visser a respectat-o cu sfinţenie chiar dacă, Semele a lui se desfăşoară acum în Biroul oval din Casa Albă de la Washington, iar personajele principale capătă, în sugestia clară ca lumina zilei, nume noi, ca preşedintele Bill Clinton/ Jupiter, soţia lui Hillary Clinton/Junona şi micuţa practicantă Monica Lewinski/ Semele. Sigur, jocurile între putere şi iubire sunt caracteristice tuturor timpurilor.

Perfecțiunea în materie de haine noi pe opere de artă (foarte) vechi o reprezintă, pentru mine, versiunea scenică a operei lui Händel Giulio Cesare in Egitto, pe care regizorul Peter Sellars a realizat-o pentru Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles și în care, tot la Cairo, pe scenă, se înfruntă Președintele Americii și lumea arabă contemporană. Fiecare notă din cele patru ore de muzică este trăită, simțită, jucată…fără ca nimic să impieteze asupra muzicii. Regizorul Max Emanuel Cencic - care are la activ deja câteva montări de operă barocă, precum Il Pastor Fido si Arminio de Händel, Siroe deJ. A. Hasse - a uitat, se pare, de cântărețul Max Emanuel Cencic! Dorința de a oferi ochilor și chiar minții cât mai mulți stimuli-surpriză anulează parțial atenția cuvenită cel puțin, în egală măsură, urechilor. Iar perdanți au fost Georg Friedrich Händel și adoratorii săi. Mai ales că distribuția a fost alcătuită din cântăreți de primă mărime - în rolul titular celebrul Franco Fagioli!- iar în fosă s-au aflat minunații instrumentiști din ansamblul Deutsche Händel Solisten și dirijorul George Petrou. Cu mai puțină mișcare agitată pe scenă (și observația vizează și jocul soliștilor) ne-am fi putut bucura mult mai mult de cele patru ore de spectacol Händel chiar și prezentat sub forma unui strălucitor Show Las Vegas.