Acum: 21.00
Scena europeană • Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30
Sunete contemporane • Creații contemporane românești

 

Apoi: 0.00
Adagietto • În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

 


Interviuri

Arhivă : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 | 2008 | 2007 | 2005 | 2004 |

Festivalul George Enescu 2017. Interviu cu violonistul Ray Chen

Publicat: marți, 12 Septembrie 2017 , ora 16.17
 
Bookmark and Share

În 12 septembrie, violonistul Ray Chen și pianistul Julien Quentin susțin un recital la Ateneul Român, de la ora 17.00, înlocuind recitalul programat inițial cu Leonidas Kavakos și Kiril Gerstein.

Ce știți despre Enescu și festivalul Enescu?

Știu că Enescu a fost un mare violonist și că festivalul Enescu se găsește la a 23-a ediție. Nu trebuia să vin la ediția de anul acesta, ci în viitor, la ediția din 2019, să cânt Concertul de Korngold. A fost pentru mine o surpriză și o onoare să vin și acum pentru a susține acest recital în locul lui Leonidas Kavakos care are niște probleme în familie. Îi doresc tot binele. În ceea ce privește festivalul, m-am uitat pe site și am văzut că toți muzicieni care reprezintă ceva în momentul de față sunt aici. Doamne, ce de staruri aveți aici la acest festival! Este de fapt și prima dată când vin în România. Cum recitalul a fost anunțat în ultimul moment, am studiat foarte mult și nu am avut timp să văd mai multe la București, poate mâine; de fapt, nici mâine, pentru că avionul pleacă la ora 7 dimineața. Rămâne pe data viitoare!

Ce așteptați de la acest recital? Ce știți despre publicul din România?

Ca să fiu sincer, nu știu la ce să mă aștept. Știu că sunt oameni cu cultură, sper să fie calzi, de fapt, am auzit că publicul din România este foarte cald și prietenos, că știe muzică. Sper ca eu să fiu în stare să le ofer cel mai înalt nivel de calitate.

Ați mai cântat alături de alți artiști români? Am văzut un material video în care apăreți alături de Cristian Măcelaru.

Da, așa este, este român! Cristi și cu mine am cântat în Florida, într-un turneu nord-american cu Orchestra Națională Daneză; am cântat Sibelius și am făcut și un video comic împreună. Este un muzician magnific, mi-a plăcut mult să lucrez cu el. Sunt de altfel mulți muzicieni români în lume; luna trecută am cântat la Concertgebouw din Amsterdam cu o orchestră în care erau mulți muzicieni români. Da, se pare că muzicienii români sunt peste tot.

Ce este muzica pentru dvs.?

Răspunsul poate fi foarte simplu sau foarte complicat, adânc și filosofic. Ce este muzica? A comunica. Este primul lucru la care mă gândesc. Comunicarea emoțiilor, iar modul cum se comunică emoțiile este ceea ce ne diferențează pe noi, muzicienii, între noi. Cred că fiecare muzician este de acord cu faptul că muzica înseamnă comunicarea emoțiilor, dar cum se face acest lucru este ceva diferit. Unii violoniști se apropie de stilul belcanto, de exemplu profesorul meu de vioară, Aaron Rosand. El spunea că a cânta la vioară e ca și cum ai cânta cu vocea; vioara devine voce umană. Așa că prin studiul cu el, am preluat și eu acest tip de a cânta la vioară. Dar sunt și tradițiile rusă și franceză, atât de multe alte tradiții, și americanii au acum una. Pentru mine, muzica rămâne un mod de a comunica emoție, să-i faci pe oameni să simtă ceva, să-și imagineze ceva, să se bucure de ceea ce simt, de mister sau de tristețe. Cred că de aceea se spune că muzica este un limbaj universal, pentru că nu ai nevoie de limbi diferite pentru a comunica.

Faceți și dvs. parte dintr-o tradiție violonistică?

Tehnic, da. Profesorul meu, Aaron Rosand a studiat cu Efrem Zimbalist care la rândul lui a studiat cu Leopold Auer. Iată deci o tradiție ungaro-rusă. De asemenea, Rosand a studiat cu Sammartini care la rândul său a studiat cu Ysaye, adică o filieră franco-belgiană. Sunt fericit deci că am cunoscut și am crescut în aceste două tradiții. Cânt în manieră rusă de a ține arcușul și am folosit mai mult din tehnica rusească violonistică de a produce emoție. Mă gândesc acum și la această nouă generație de artiști, cântăm diferit, de fapt, fiecare generație cântă diferit de precedenta. Generația mea – am 28 ani – le include pe Janine Jansen, Patricia Kopatchinskaja – suntem diferiți de generația mai în vârstă, care nu ne place, dar întotdeauna e așa... E vorba la noi și despre o rapiditate în expunerea emoției. Sigur că păstrez elementele vechi ale tradiției în cântul meu, dar am inclus și multe culori noi foarte diverse pe care le poate produce vioara, ceea ce este interesant în cele din urmă, pentru public. În timpurile noastre, oamenii ascultă diferit muzica, probabil de aceea și cântăm diferit, reacționăm diferit. Oamenii se concentrează pe perioade mai scurte, dar asta nu înseamnă că nu pot sta la un concert întreg. Înseamnă doar că muzica trebuie să fie interpretată mai interesant pentru ei. Este greu să găsești echilibrul, pe cine să mulțumești. În cele din urmă, nu-i poți mulțumi pe toți, ci doar să fii credincios propriilor idei. Așa că mă uit în interiorul meu, ce simt, cum am crescut în această societate cu telefoane inteligente, cu aceste device-uri care ne furnizează informații în orice moment. Cred că și muzica a devenit la fel, ea trebuie să furnizeze ceva oamenilor, ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Este pur și simplu este un nou mod de a face și de a vedea muzica.

Dvs. nu doar faceți, ci și comunicați muzica, prin social media. Ce imagine doriți să creați muzicii clasice prin această comunicare?

Cred că imaginea pe care doresc să o creez muzicii clasice este similară cu cea a modului în care cânt: să ating publicul prin interpretările mele: a comunica cu adevărat cu oamenii. Vreau să transmitem toate emoțiile pe care le simt oamenilor care mă ascultă, și asta fac pe scenă; pe scenă sunt foarte tradițional. Avem o tradiție în muzica clasică de care trebuie să fim mândri. Dar în afara scenei, în timpul liber, prin social media, încerc să arăt o față prietenoasă publicului. Pentru că mulți oameni, mai ales cei tineri, nu știu prea multe despre muzica clasică. Își spun: “ e chestia aia pe care o ascultă bunicii”. Deci e important să arătăm tineri care fac muzică clasică. Îmi place să comunic și când nu sunt pe scenă; când călătoresc, îmi place să arăt publicului unde sunt, ce fac, cu cine cânt. În trecut, un artist venea într-un oraș, apoi nu mai revenea ani de zile și publicul nu mai auzea nimic de el. Dar acum poți construi o relație mai apropiată între public și artiști; e un lucru bun, face ca oamenii să fie mai atașați, să asculte mai atent muzica.

Vorbiți-ne și despre noile proiecte discografice pentru casa Decca, cu care ați început colaborarea anul acesta.

Luna trecută, am înregistrat alături de Orchestra Filarmonicii din Londra și dirijorul Robert Trevino Concertul nr.1 de Max Bruch. Aceasta va fi în partea I a unui disc; în partea doua, vor fi lucrări pe care le interpretez cu cvartetul meu, compus din prieteni care cântă în Filarmonica din Berlin, dar și lucrări pentru vioară și pian.

Unde locuiți de fapt în momentul de față?

Am crescut în Australia, dar nu mai locuiesc acolo, ci la Philadelphia și la Berlin, astfel încât am un loc al meu indiferent unde am concerte, în Europa sau în Statele Unite ale Americii. De fapt, casa mea este peste tot.

Interviu realizat de Cristina Comandașu