Acum: 17.30
Portret nonconformist • Un portret de week-end... reinventat.
Urmează: 18.00
Planeta jazz • De la swing la stilul anilor 2000, marile nume ale jazzului.

 

Apoi: 18.55
Promo • Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

 


Cronici

Arhivă : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 | 2008 |

Falstaff de Verdi sau despre cum 'Opera este la fel de capabilă să vorbească maselor ca și cinematograful sau fotbalul'

Publicat: luni, 23 Februarie 2015 , ora 12.47
 
Bookmark and Share
Dacă în cel mai recent spectacol al său, Falstaff de Verdi, pe scena Operei Naționale București, celebrul regizor englez Graham Vick și-a propus să ne pună în față o oglindă în care să regăsim dominantele vieții societății contemporane, declar fără să clipesc că scopul a fost, nu numai atins, dar și împlinit, cu o măiestrie și inventivitate greu de imaginat. Da, mă simt acasă într-un magazin de mobilă și de accesorii de grădină dorit de regizor și construit după schițele scenografului Samal Blak; da, mă regăsesc cu plăcere în plutirea euforică pe care, agățate de brațe, ți-o dau numeroase pungi cu inscripții de firmă, în care personajele feminine au îngrămădit mărfuri scumpe și, mai ales, după ultimele criterii ale modei; da, recunosc noul-vechi trend al grădinilor, în care boschetele sunt fasonate în forme de animale mai mici sau mai mari și îmi amintesc dezbateri recente pro și contra covoarelor de iarbă cumpărate la metru; am încă în urechi râsetele grobiene ale unor tineri, atunci când unul dintre ei râgâie, dă un vânt sau face glume cu îngroșate trimiteri sexuale; scobitoarea molfăită ușor în colțul gurii sau unghia degelului mic lăsată lungă pentru scobitul în urechi, în nas sau între dinți nu mai sunt de mult accesorii rușinoase, dimpotrivă, pot da un aer "cool", mândru, nepăsător și arogant, la care se asociază ușor replica "așa vrea mușchii mei"; imaginea unei mașini de lux ce se rotește încet și ademenitor îmi/ne este familiară; la fel cum, din păcate, familiară îmi/ne este și imaginea boschetarului prăbușit la colț de stradă, gras sau slab, murdar și puturos, pentru care demult nu mai încerc niciun sentiment de milă sau compasiune.

Dacă sunt un om "cu carte" l-aș putea apostrofa chiar batjocoritor, numindu-l Falstaff și aș face cu siguranță o impresie bună însoțitorilor, chiar dacă aceștia nu au nici cea mai vagă idee despre cine vorbesc. Personajul Falstaff în viziunea Graham Vick- Samal Blak este atât de bine făcut încât, la intrarea sa în scenă - mai exact la ieșirea lui dintr-o cabină de WC public - văzându-i sacoul cu pieptul și pulpanele acoperite de pete mari și uscate de grăsime colorată, cămașa murdară ce-i iese prin șlițul neînchis bine, presupunând jegul pe care hainele îl ascund, am simțit concret mirosul fetid pe care acest corp trebuie să îl emane și…am avut fizic o senzație de greață! Dacă asta a dorit să facă regizorul englez care, pentru mai bine de două ore, oferă publicului experiența unei scene lirice pe care vechea imagine a lui Sir Falstaff legată de numele lui William Shakespeare și de capodopera finală a genialului compozitor Giuseppe Verdi nu mai înseamnă nimic decât dacă e updatată radical, atunci repet, reușita este deplină. Falstaff-ul său este… un porc bătrân, urât mirositor, care, pentru a supraviețui, se gudură ca un cățeluș la picioarele stăpânilor; însă ei, își bat joc de el și, în cele din umră, îl sacrifică fără milă. În momentul în care porcul-Falstaff își dă pe rât ultima boare de speranță, prin partea din dos, răbufnește compensator o… bășină uriașă ce își face uitată iminenta duhoare cu un joc colorat de confetti strălucitoare. Asta înseamnă că porcul- Falstaff, gras, murdar și urât a fost totuși… simpatic stârnind în câteva ocazii, atenția stăpânilor care au binevoit în unele momente, să se joace cu el.

Acceptând reușita regizorului, declarăm obiectiv spectacolul ca fiind un succes. În mare, interpreții sunt bine aleși. Dau totuși un credit mai substanțial vocilor feminine. Aici, soprana Iulia Isaev (Alice) influențează mult saltul în sus al balanței căci a fost o surpriză deosebit de plăcută. Iulia Isaev este o apariție elegantă și grațioasă, o muziciană rafinată și de experiență îndelungată a unor mari scene din străinătate. Dacă accepți nuanța camerală a vocii, te poți bucura din plin de delicatețea și puritatea stilistică a interpretării sale. Numai cuvinte de laudă și pentru Ana Cebotari (Nanetta), Sorana Negrea (Meg Page) și Andreea Iftimescu (Quickly). Dacă Iulia Isaev nu se află la prima întâlnire cu opera verdiană, toate celelalte trei cântărețe debutează în rol, deci mai au timp să-l înțeleagă și să îl rafineze. Puși în fața unei provocări neobișnuite, care alătură dificultatea partiturii cu noutatea abordării regizorale, Ștefan Ignat (Falstaff), Cătălin Țoropoc (Ford), Ștefan von Korch (Fenton), Liviu Indricău (Caius), Iustin Zetea (Pistola) și Valentin Racoveanu (Bardolfo) - cu excepția celui din urmă, toți debuntanți și ei în roluri - se achită, fiecare, cât pot de bine de sarcinile artistice căpătate. Sunt tentată să îi reproșez lui Ștefan Ignat modul butucănos și insensibil în care și-a abordat, mai ales vocal, personajul dar, în noul context, în care titlul de noblețe "sir", cu tot ceea ce presupune el și pe care Falstaff îl poartă încă agățat de numele său, nu mai are nicio importață, observația ar fi cu totul ilară și neavenită.

Dirijorul spaniol Guillermo García Calvo, cu o biografie interesantă și consisntentă, a primit de la Opera din București șansa unei prime întâlniri cu o partitură de dimensiunile și dificultatea gigantice ale lui Falstaff de Giuseppe Verdi! (nu am găsit în biografia maestrului niciun indiciu că ar mai fi dirijat vreodată această operă). În timp, probabil își va roda mâna și va ajunge să conducă, pe alte scene poate mai mari și de mai strălucitoare reputație internațională, spectacole reușite din punct de vedere muzical. Deocamdată - ca la orice început dar… de ce la București, pe prima scenă lirică a țării!? - dintre cele patru tablouri, doar cel de-al treilea a avut o oarecare stabilitate - tempo-ul este lent, scriitura nu ridică probleme. În rest, deși toate privirile de pe scenă și presupun, și din orchestră, erau agățate holbat de vârful baghetei dirijorului, decalajele au fost numeroase și periculoase (mă trec și acum fiorii, când prăbușirea în prăpastie a fost extrem de aproape în marea fugă finală) și din splendidele ansambluri în care Verdi a dat dovada supremă a măiestriei sale de geniu absolut, am perceput doar un amalgam incoerent de voci nesigure. Regizorul declară undeva că, atunci când l-a conceput pe Falstaff (contemporanul nostru n.n.), s-a inspirat consistent din ceea ce înseamnă fenomenul Benny Hill. Personal nu sunt fan Benny Hill, așa cum nu sunt nici fan Mr. Bean, dar asta, foarte probabil este greșeala mea, căci cei doi comici englezi sunt adorați de milioane de oameni. Dacă nu râd la cioacele de pe scenă este, desigur, vina mea și trebuie să mi-o asum atunci când publicul nou și mai ales tânăr care a umplut, în seara premierei bucureștene sala Operei, s-a amuzat cu lacrimi la Falstaff-ul lui Graham Vick. Lor le-a plăcu această montare în viziune contemporană și la final au aplaudat frenetic.

Organizatorilor le este de ajuns, căci au obținut ceea ce și-au dorit și ceea ce regizorul a concentrat perfect în câteva cuvinte: "Abordarea mea este cea a unui dialog imediat, deschis, spontan între scenă și public. Un public care este atent, care se recunoaște pe scenă și se recunoaște pe sine în marile opere, în opoziție cu a recunoaște marile opere". Fire nestăpânită, mai că dau drumul unei întrebări care ar începe cu dar de ce… Îmi înghit însă cuvintele nerostite, căci știu deja răspunsul ce blochează orice șansă de dialog: De ce nu!?

Fotografii realizate de: Gin Photo


Cristina Sârbu