Cvartetul Belcea este modern: cântă după tabletă, nu după partitură. Cvartetul Belcea este clasic: are unitate de expresie, de intenție, de tehnică. Cvartetul Belcea este romantic: oftează, atacă brutal, își dezvăluie cele mai ascunse trăiri. Cvartetul Belcea este contemporan: interpretează premiere locale ale unor opusuri create în 2016. Atâtea cvartete, și atâtea personalități? Mai degrabă unul singur, însă complex, așa cum l-am ascultat în 15 decembrie 2016 la Sala Flagey din Bruxelles.

Corina Belcea, Axel Schacher, Krzysztof Chorzelski și Antoine Lederlin și-au deschis programul cu Cvartetul D 87 de Franz Schubert. Au stabilit de la început atmosfera: prin nuanțele indicibil de mici, au fermecat și au ținut sala într-o tăcere deplină și palpabilă pe parcursul celor două ore de recital. Suspinele de bucurie, dansul țărănesc, resemnarea după ce orice posibilă acțiune s-a încheiat și un final victorios și fericit au fost pur și simplu desenate de Cvartetul Belcea: sintagma "pictează cu sunete" îi descrie perfect.

Cvartetul nr. 2 de Krzysztof Penderecki a debutat și el într-un pianissimo aproape inaudibil care s-a transformat apoi într-o conversație animată între păsări, peste care compozitorul a aruncat sunete ca niște șoapte insistente, ca niște benzi de magnetofon rulate la un număr greșit de centimetri pe secundă, ca niște concluzii pe cât de definitive pe atât de deschizătoare de noi posibile soluții și pe care a finalizat-o cu o turație de motor care se stinge treptat.

După pauză, Cvartetul Belcea a interpretat prima audiție belgiană a Cvartetului nr. 4 al aceluiași Krzysztof Penderecki. Scris în 2016, la distanță de aproape o jumătate de veac de numărul 2, este mult mai melodios și coerent: compozitorul polonez a devenit aici un romantic care se trezește brusc în secolul XXI, care nu e foarte sigur, de aceea, de terenul pe care calcă și ale cărui melodii s-au mai dezacordat un pic din cauza călătoriei în timp, dar care și-a păstrat cu tărie convingerile și elanul romantice. Krzysztof Penderecki, aflat în sală, i-a aplaudat călduros pe membrii Cvartetului Belcea și a fost la rândul lui salutat în picioare de publicul bruxellez.

Ultima piesă din program a fost Cvartetul Fata și moartea de Franz Schubert. Cu vioara I în registrul predominant acut, a conturat o stare nu numai expansivă, ci și de permanentă încordare. Schubert este în mod cert un autor romantic - chiar dacă armoniile nu sunt întotdeauna surprinzătoare, încărcătura emoțională, mesajul pe care ele îl transmit și maniera în care îl transmit, adică în care aceste armonii sunt aduse la viață, nu pot aparține decât unui romantic. Fata și moartea te pune pe și gânduri: ce infinitate de resurse are muzica, când toți compozitorii folosesc aceleași note, ce individualitate atât de clară, totodată, a fiecărui autor în parte...

Cvartetul Belcea a umplut Sala Flagey cu sunet - al muzicii cântate la un nivel demn de toate distincțiile primite (Diapason d'Or, Echo Klassik, Gramophone) și cu liniște - a publicului care, uneori, parcă nu ar fi îndrăznit nici să respire. Să fi fost vraja muzicii de cameră executate pe instrumente aparținând aceleași familii, unde, adică, ciocnirea de timbruri nu există, acustica impecabilă a Sălii Flagey, superba muzică a lui Schubert, ingeniozitatea lui Penderecki, măiestria interpreților? Să fi fost uniunea perfectă a acestora? Nu țin neapărat să îmi dau un răspuns. Țin în schimb să-mi exprim bucuria de a fi asistat la un recital care m-a făcut să abia aștept să vă împărtășesc și dumneavoastră toate cele de mai sus.