ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Cronici Înapoi

Despre Lohengrin pe scena Operei de stat din Viena, sezonul 2018-2019

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 21 Noiembrie 2018 , ora 13.04

M-am bucurat nespus când am aflat că voi avea o nouă șansă să mă întâlnesc cu opera Lohengrin pe scena Operei de stat din Viena. Am reținut un bilet chiar în seara zilei în care am ajuns în capitala austriacă, miercuri, 7 noiembrie. N-am intuit că, stârnită de ceea ce aude și mai ales, de ceea ce vede, memoria mea o va lua razna și va călători, în timp, evocând toate versiunile de Lohengrin pe care le-am văzut în viața mea. Cu o nostralgie plăcută și cu sentimentul reconfortant că am reușit să văd câte ceva în anii care au trecut, în timpuri de mare glorie a teatrului liric, pe scene de amplă reputație internațională! Dar acum și aici, despre Lohengrinul vienez.

Sala celebrei clădiri de pe Ring e arhiplină. Luminile candelabrului uriaș se sting… începe Preludiul la opera Lohengrin, o pagină de geniu semnată de compozitorul ei, germanul Richard Wagner. Un moment înălțător, de o frumusețe ireală. Te copleșește, pleci capul și închizi ochii… îți imaginezi strălucitorul cavaler al Graalului care coboară pe pământ, pentru a salva viața unei prințese năpăstuite pe nedrept. Dar… Orchestra este foarte tare, am impresia că ar cânta oarecum la cerere, fără încărcătură emoțională. Doar tare. Dirijoarea australiană Simone Young face toate crescendo-urile și decrescendo-urile cerute de compozitor, toate pppp și toate fff, fără să depășească lectura corectă a partiturii. La pupitrul dirijoral este o zbatere continuă de brațe cu degete rășchirate, aruncate spasmodic, în sus, în lateral… Pe diafanul Preludiu, pe scenă se desfășoară o mișcare agitată. Ne aflăm într-un sat, o dovedesc costumele coriștilor, costume de postav verde, de vânători, sau pantalonii de piele scurți, susținuți de bretele, ciorapii trei sferturi prinși cu jartiere colorate, rochii lungi, colorate și ele, celebrele costume populare bavareze numite Dirndl, coroanele de codițe împletite strâns și cuminți în jurul capului… Scena reprezintă o sală de birt sau…o sală de cămin cultural, inima satului, locul în care se adună toți pentru a sărbători, a discuta, a judeca ceva. Asistăm la căsătoria Elsei cu Telramund. Fata vine șovăitoare, împinsă de la spate, Telramund e dominator și poruncitor. În ultima clipă Elsa fuge din fața altarului.

Nici nu îmi dau seama când s-a terminat Preludiul, una dintre cele mai frumoase și mai delicate pagini de muzică scrise vreodată. Scurt - acțiunea merge mai departe - îmi amintesc cum sună acest Preludiu la Bayreuth, în celebra Festspielhaus: ireal, discret și totuși încărcat de tensiune, plin de poezie… Nu îndrăznești nici să răsufli pentru a nu atinge vraja… și mi-e dor!

Revin pe pământ, la Viena, unde începe acum actul I al unui Lohengrin imaginat de regizorul maghiar Andreas Homoki (premiera în 2014). Acesta a plasat povestea cavalerului Lohengrin în lumea mică și meschină a unui sat de munte, cândva, în secolul XIX. Se pare că a dorit ca acest cadru, în care opera lui Wagner nu se simte deloc bine, în nonconcordanțele între ce se vede și ce se aude, publicul să descopere noi fațete ale personajelor și noi implicații ale faptelor. Un Lohengrin cu aripile strânse și înghesuite între pereții unei mici și întunecoase cutii de lemn! O întreprindere riscantă! Și, cred, din start sortită eșecului. Voi explica.

În sala de cârciumă/cămin cultural sătesc sunt adunați toți, la mese lungi de lemn, să o judece pe Elsa (Elza van den Heevr). Aceasta apare toată în alb, pare a fi în cămașă de noapte - deși se află în fața adunării satului! - e desculță și strânge spasmodic la piept o micuță lebădă. Este obsedată de un tablou, singurul tablou agățat pe perete, tablou ce reprezintă, în manieră naivă, două inimi. Îl va privi pe tot parcursul desfășurării spectacolului - nu pot să nu mă gândesc la tabloul Olandezului zburător fixat cu insistență de Senta, într-o altă capodoperă wagneriană. Toți par a fi împotriva ei, cea mai agresivă, Ortrud (Petra Lang), soția lui Telramund, cu mișcări bruște, disprețuitoare, mâini puse ostentativ în șolduri și o severă coroană de păr roșu.

Îmbrăcat în pantalonii lui trei-sferturi de piele susținuți de bretele, în ciorapii trei sferturi, groși, de lână (cred), Telramund este destul de apatic, chiar absent, intervine corect la replică, în rest… nu se prea aude și așa va fi, pe tot parcursul operei.

Are loc judecata. "Heraldul regelui" (Clemens Unterreiner) este de fapt un secretar ce cară conștiincios servieta cu acte a superiorului lui, Regele Heinirch Păsărarul în partitura wagneriană, aici, probabil, primarul satului (Kwangchul Youn). Elsa e acuzată de Telramund că și-a ucis fratele! Ortrud îl susține. Satul întreg pare să îl creadă. Totuși, fetei i se mai dă o șansă să se apere, dacă cineva va dori să facă asta și să se înfrunte, în luptă dreaptă, cu cel care o acuză. Salvatorul apare doar la cea de a treia strigare. Inexplicabil, întreaga asistență e parcă apucată de nebunie și se lansează într-un vârtej de mișcări dezordonate - mă gândesc imediat la frunze uscate repezite de o pală puternică de vânt! Când sătenii se liniștesc și se retrag la locurile lor, îl vedem pe Lohengrin (Andreas Schager) căzut la pământ, slab, tremurând, neputincios, îmbrăcat într-un uriaș cămășoi țărănesc de noapte, cu picioarele subțiri și desculțe, ieșind dintre falduri. Elsa însăși izbucnește în râs, acoperindu-și discret gura cu mâna!

Sar din acțiune și ajung la replica, ilară în context… te iubesc Elsa! Iar fatalele cuvinte Să nu mă întrebi niciodată cum mă numesc… trec cu totul neobservate. Lohengrin se ridică cu greu - până acum a cântat într-o rână și în genunchi - cămășoiul atinge pământul. Elsa îl sprijină. Lupta are loc pe mese, cu cuțite. Lohengrin are acum pantaloni de piele și bretele dar unul dintre ciorapi îi atârnă neglijent iar cămașa este doar pe jumătate băgată în pantaloni. Înfruntarea se vrea crâncenă, Telramund mimează exagerat atacul și furia, dar cade învins. Dispare în culise, dispare și Ortrud; amândoi reapar, el în izmene lungi și cămășoi scurt, ea în cămașă de noapte, așa ca Elsa (sau rochia lungă și albă ce se îmbracă pe sub costumul popular). Observ fără să vreau, amândoi sunt încălțați!

Actul secund se petrece tot în sala de mese. Pe aceste mese puse alături se înfruntă Elsa și Ortrud, trece alaiul nupțial, are loc noaptea de dragoste dintre Lohengrin și Elsa. Totul pare și chiar este un joc periculos - sus pe masă, jos de pe masă - și toată sala a tresărit atunci când Elsa și-a agațat un pantof în scaun și pur și simplu a căzut de pe masă! Din fericire, fără urmări vizibile, nici în mișcare și nici în cânt.

Încerc să trec mai repede peste vizualul scenei. Mă obsedează Telramund, în izmenele lui largi și fluturânde și cu cămășoiul descheiat, agitându-se sau pitulându-se printre mese, pregătindu-și atacurile mișelești. Și când se repede, o face în forță, cu pletele în vânt, cu ochii la dirijor și spatele la victimă. Ortrud își joacă rolul foarte bine și cântă pătimaș. Regizorul găsește soluții și pentru neconcordanța text-sală de mese-țărani. Textul spune că, a doua zi, armata pleacă la luptă. În consecință, secretarul înrolează rapid tot satul, distribuie liste pe care trebuie înscrise numele și semnătura fiecăruia și apoi toți sărbătoresc cu paharele pline.

Celebra arie In fernem Land este cântată de Lohengrin în genunchi apoi în șezut, pe un scaun. Banal, tern, cenușiu, lipsit de importanță, pierdut în mulțime. Iar plecarea se petrece prin același mecanism de stol de oameni care se învârt bezmetici și care, după ce se liniștesc și se retrag, lasă în urma lor, de astă dată un copil, pe fratele Elsei, în aceeași poziție de fetus și tot în cămășoi de noapte cu picioarele desculțe, ca la prima apariție a lui Lohengrin.

Viziunea regizorului este parcă voit de-sensibilizată, de- mitizată, de-colorată și ne-interesantă. Nu toate ideile lui Andreas Homiki sunt originale. Montarea poate fi pusă oarecum în legătură cu spectacolul care a deschis, la Scala din Milano, în decembrie, stagiunea 2012-2013 (regizor Claus Guth) și care se desfășoară tot într-un spațiul limitat, închis al unei camere imense cu un birou mare și un pian. La prima aparție a lui Lohengrin - chircit la pământ, desculț și tremurând în convulsii însoțite de un scărpinat obsesiv pe tot corpul - m-am gândit că regizorul a încurcat personajele și că l-a adus în context greșit pe Parsifal. Senzația persistă căci Lohengrin/Parsifal este absent, derutat, nu știe de unde vine, pentru ce vine, ce caută aici și ce se vrea de la el. Doar că acest Lohengrin este Jonas Kaufmann și că aura sa cu totul specială eclipsează vizualul în folosul muzicii. Din păcate Andreas Schager nu este Jonas Kaufmann.

Am spus câte ceva despre ce se întâmplă pe plan muzical în acest Lohengrin vienez. Acum detaliez.

Numai cuvinte de laudă atât pentru interpretarea vocală, cât și pentru prezența scenică pentru basul coreean Kwangchul Youn ( pe care l-am aplaudat de multe ori pe scena teatrului de la Bayreuth, ultima dată în 2012, în celebra montare Parsifal a lui Stefan Herheim unde a interpretat rolul lui Gurnemanz). Soprana sud-africană Elza van den Heevr a făcut din Elsa un personaj discret și destul de șters; voce frumoasă dar lipsită de nuanțe și profunzime. Deși într-un rol mic, vestitorului/ secretarul lui, baritonul austriac Clemens Unterreiner a convins de realele sale calități vocale. Telramund-ul rusului Evgeny Nikitin este foarte departe, și vocal și scenic, de idealul wagnerian. După lupta din actul I, va continua să treacă prin scenă, până la sfârșitul spetacolului, în acele izmene fluturânde care au ajuns să mă obsedeze! Cu o statură impunătoare, cântărețul cu o voce frumoasă va părea mereu lipsit de putere, din valurile de sonorități acoperitoare, ce vin mereu din partea orchestrei. Iar neimplicarea lui rămâne o constantă până la sfârșitul serii. Dă doar replicile corect. Atât. Austriacul Andreas Schager/ Lohengrin dorește neapărat să convingă că este un adevărat Heldentenor wagnerian. Muzicianul este concentrat pe propriul cânt, controlează emisia notă cu notă și… cântă tare, cât mai tare. De câteva ori am avut senzația că s-ar dori într-un studio de înregistrări, unde toată atenția se concentrează numai pe cântatul ale cărui arcuiri și momente dramatice le caligrafiază cu mâinile, în aer. Și că personajul este undeva, pe locul secund, detaliu neglijabil. În timp ce mezzo-soprana Petra Lang este o Ortrud în carne și oase, dură, agresivă, versatilă, răzbunătoare, dominatoare… Vocea ei umple sala. Cei care au avut șansa să o asculte la București, în două ediții ale Festivalului Internațional "George Enescu", în 2011 chiar în Lohengrinul dirijat de Cristian Mandeal și în 2013 în Walkyria cu Marek Janowski și Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, își vor aminti cu siguranță impresia profundă și de neșters pe care o provoacă întâlnirea cu această cântăreață wagneriană de excepție, oaspete des întâlnit în festivalurile de la Bayreuth.

Mai ales Telramund și Lohengrin (din păcate) par a avea ochii lipiți de bagheta dirijorală. De aici, lipsa de relație dramatică între cei aflați pe scenă, anumite stângăcii și inadvertențe… mă lupt cu tine dar privesc la dirijor, îți spun că te iubesc dar nu te văd, văd doar bagheta dirijorului. Încerc să înțeleg și să justific această dependență de câteva derapaje ale dirijoarei care nu urmărește interpreții, ci doar propria concepție despre muzică. La care se adaugă orchestra foarte, foarte puternică. Acoperă de multe ori vocile de pe scenă.

O întâlnesc pentru prima oară pe dirijoarea australiană Simone Young. I-am citit biografia artistică. Impresionantă. A condus instituții de cultură de mare tradiție (Opera din Hamburg) și a dirijat spectacole pe toate marile scene lirice ale Europei. E cotată drept specialist în lucrările lui Wagner și Richard Strauss. La operele din Viena, Berlin (Unter den Linden) și Hamburg a dirijat câteva integrale ale Ring-ului. Și totuși! În Lohengrinul vienez la care am asistat, domină limitele corectitudinii sterpe. Mi-am păstrat, până la sfârșit, primele impresii generate de Preludiu - atunci când conduce minunata orchestră a Operei de Stat din Viena, dirijoarea australiană Simone Young face toate crescendo-urile și decrescendo-urile cerute de compozitor, toate pppp și toate fff, fără să depășească lectura corectă a partiturii. Or, pentru Richard Wagner corectitudinea este doar începutul drumului care duce către descoperirea capodoperei.

Cristina Sârbu