Acum: 13.05
PolifoniiUniversal și românesc, creație și interpretare.
Urmează: 15.25
Promo • Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

 

Apoi: 15.29
Promo RRM • Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

 


Cronici

Arhivă : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 | 2008 |

Despre frumusețe, fragilitate și mister

Publicat: miercuri, 19 Aprilie 2017 , ora 10.56
 
Bookmark and Share

Impresii de spectator

Motto: "Ceea ce doresc să creez, nu sunt opere de dans, ci o artă a interpretării, adică a compoziției, care va fi considerată în final reprezentativă pentru cultura teatrală a acestei țări [Japonia, n.n.] în secolul XXI."

Jo Kanamori

Orice contact cu arta japoneză se petrece sub semnul uimirii, al încântării și al regretului că, oricât de mult ai încerca să te apropii de stampă, cântec, teatru sau poveste, persistă obsedant senzația că nu le poți înțelege, în întregul profund al semnificațiilor lor. Se poate vorbi ușor despre frumusețea, fragilitatea și misterul ce ascund o forță uriașă, dar cuvintele rostite de un european de rând ating întotdeauna doar suprafața capodoperei. Nu numai limba dar și istoria, tradiția, mentalitatea… ridică în fața accesului la înțelegere, ziduri de netrecut. Tot ce ne mai rămâne este bucuria greu de explicat - poate doar intuiția să ajute - întâlnirii cu o formă de artă complexă, perfectă dar…inaccesibilă. Prezența la București a artistului Jo Kanamori și a trupei sale de balet numită NOISM încearcă în mod declarat să ridice, cel puțin un colț al vălului și să aducă mai aproape de înțelegerea europeană, arta Țării Soarelui răsare în general, și baletul și teatrul tradiționale, în special. Și asta o poate face doar un artist format în cele două spații culturale atât de diferite, cum sunt o țară, Japonia și un continent, Europa. Trebuie să mulțumim recunoscători de pe acum celebrelor și așteptatelor Întâlniri JTI , ajunse astăzi la cea de a 18-ea ediție, dar și instituției Japan Foundation, Ambasadei Japoniei, Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și Fundației Art Production.

Jo Kanamori, director artistic al "Noism", a studiat cu Maurice Bejart la Școala-atelier Rudra Bejart din Lausanne. A dansat în spectacoleleTeatrului de Dans Olandez, ale Baletului Național al Operei din Lyon și ale Baletului Göteborg din Suedia. Artistul a revenit în Japonia în anul 2002. Primul său proiect, No-mad-ic project - 7 fragments in memory, a fost onorat cu cel de-al treilea Aoiu Asahi Performing Arts Awards în 2003. Atenția sa s-a îndreptat către o simbioză între est și vest și Kanamori a creat, printre multe alte partituri, foarte interesante versiuni coregrafice pentru Povestirile lui Hoffmann (2010), Castelul lui Barbă Albastră și Mandarinul miraculos (2011), Carmen (2014) și La Bayadère ( 2016). Originalitatea concepției regizorului și coregrafului constă în japonizarea poveștilor arhicunoscute europenilor și introducerea, în partiturile unor compozitori consacrați și dragi tuturor pe bătrânul continent, ale unor momente de muzică japoneză, ca într-o permanentă alternanță Yin și Yang, menită să recreeze întregul într-o nouă unitate.

Trupa "Noism" a fost înființată de Jo Kanamori în 2004 și a ajuns să fie apreciată astăzi drept cea mai importantă companie japoneză de dans contemporan. "Noism înseamnă No ism, adică negăm orice sistem, orice "ism", fără însă a-l exclude, pentru a crea ceva complet nou", explică Jo Kanamori numele cu grijă ales, sub care evoluează dansatorii pe care, cu îndreptățită mândrie, îi poate numi ai săi. Parte dintre ei îi rămân mereu alături - Sawako Iseki și Satoshi Nakagawa au primit rolurile principale în toate cele patru producții pe care le-am amintit. Cu ajutorul lor, artistul a reușit să-și compună un stil și o amprentă unice, foarte ușor de recunoscut.Directorul artistic al Noism a explicat metoda specifică de antrenament a dansatorilor săi, "care ține strict de antrenamentul clasic pentru balet, modificat într-o formă specifică a companiei noastre. În baletul clasic, mișcările se fac pe verticală și se desfac către exterior. În cazul nostru, folosim atât ridicarea pe verticală, prelungirea în jos, cât și reîntoarcerea în interior. Mișcările perpendiculare, drepte, le mutăm cu punctul gravitațional pe lateral. Acestea sunt metode fundamentale ale Noism, plus metoda Kanamori care constă în împingerea din ce în ce mai jos a nivelului coapselor și folosirea energiei care iese din atracția între două forțe opuse. Această metodă duce cu gândul la doua forțe care se ating, vine și din tipicul nostru geografic, suntem o țară cu multe cutremure. Ceea ce se întâmplă în cazul unui cutremur, cu două forțe care se întrepătrund, se întâmplă și în cazul nostru.....( ) ... Nu știu unde se termină teatrul și unde începe dansul, vă rog să priviți și să înțelegeți", a mai spus Jo Kanamori, adăugând că "în secolul 21 nu mai putem vorbi despre o graniță stabilă între teatru, dans și muzică, iar numele companiei, Noism, înseamnă chiar acest lucru - reevaluarea tuturor "ismelor" și reinterpretarea lor. Ceea ce nu înseamnă că putem face orice, ci că trebuie să revalorificăm elemente din tradiția noastră, a teatrului Noh, precum și din tradiția europeană. Cred că noi înșine avem de învățat din ceea ce a mai rămas din istorie, să o aprofundăm și să o reinterpretăm, ca să o putem transmite viitorului. Ca să poți deveni liber, trebuie să înțelegi cu atât mai profund opera clasică".

Am așteptat, cu nerăbdarea provocată de faima artiștilor și de unicitatea demersului lor creator, întâlnirea cu trupa japoneză. Am asistat în seara zilei de 30 martie, ora 19.00, pe scena Sălii Mari a Teatrului Național din București la spectacolu La Bayadère l- Țara Iluziilor. Muzica este bazată pe partitura originală, semnată de Ludwig Minkus, cu adăugirile lui Yasuhiro Kasamtasu, aflat la prima colaborare cu Noism. Spectacolul este interpretat de 20 de dansatori care fac parte din Noism1 - grupul de bază al companiei, din Noism2 - grupul dansatorilor stagiari, precum și de actori invitați ai Shizuoka Performing Arts Center. La conferința de presă am primit câteva informații sumare : "Spectacolul pe care îl vom prezenta la București e special. La Bayadère are foarte multe influențe din teatrul tradițional japonez Noh, un tip de teatru abstract și simplu, care răspunde întrebărilor ce vin din lumea de dincolo. Scenariul ii aparține lui Oriza Hirata, costumele sunt semnate de casa Issey Miyake, iar decorurile au fost realizate de cunoscutul arhitect Tsuyoshi Tane. Cu toții sunt prietenii mei și împărtășim aceeași viziune și pe toți ne frământă aceleași întrebări esențiale. Sper ca publicul din România să înțeleagă întrebările pe care ni le punem" (Jo Kanamori). Mărturisesc că am apreciat numai în superlative arta dansatorilor ce acoperă o paletă expresivă imensă, de baletul clasic la acrobație, frumusețea costumelor realizate de designeri ai celebrei case de modă japoneze și am recunoscut, cu distanța obiectiv impusă, măiestria actorilor înarmați cu forța declamatorie în stilul teatrului Noh. Pentru a înțelege mesajul am fost nevoită însă - și am căutat cu plăcere și interes - să consult și alte surse care să mi-l explice. Am făcut asta și pentru ca cititorul, care nu a avut posibilitatea să asiste la spectacol, să înțeleagă și să aprecieze unul dintre cele mai frumoase și generoase demersuri, ce apelează la sincretismul artelor și multiculturalitatea, ce au ajuns să redefinească subtil existența și succesul unei trupe recunoscută și unanim apreciată.

Înainte de a vorbi despre nou, trebuie să concentrez în puține cuvinte, subiectul baletului La Bayadère de Ludwig Minkus așa cum a fost el conceput pentru premiera din 4 februarie 1877 - deci în urmă cu 140 de ani! - de compozitorul austriac și legendarul maestru francez de balet, Marius Petipa, producție pe care istoria genului o consemnează ca ultima reușită absolută a ceea ce este cuprins generic, sub titulatura de capodoperă a baletului clasic european. Povestea originală se desfășoară în India și are puternice acorduri romantic, căci se referă la dragostea tragică dintre doi tineri aparținând unor caste diferite : războinicul Solor și dansatoarea în templu, Nikiya. Un rajah puternic îi cere lui Solor să se căsătorească cu fiica lui, Gamzatti. Deși sincer îndrăgostit, tânărul se lasă convins, atras de bogăția și frumusețea fetei. Nikiya trebuie să danseze la sărbătoarea de logodnă a celor doi iar noua mireasă, geloasă, profită de ocazie și îi trimite un coș cu flori în care este ascuns un șarpe veninos. Mușcătura lui o omoară pe Nikiya spre disperarea lui Solor care, ros de remușcări, își amorțește durerea în aburul de opiu. Sub influența drogului are halucinații în care o întâlnește pe iubita lui în regatul umbrelor. Apoi, căsătoria lui Solor cu Gamzatti este tulburată de spiritul dansatoarei care apare, reproșează și amenință. Înfuriați de cele petrecute, zeii distrug templul, care se prăbușește peste toți cei aflați între zidurile lui.

">În viziunea lui Jo Kanamori și Oriza Hirata această poveste se transformă și se completează spectaculos cu elemente de istorie contemporană, care păstrează tema universal valabilă a iubirii imposibile dar extind și îmbogățesc mult contextul, implicațiile sociale și conturul psihologic al personajelor. Și aici, apelez la informațiile găsite în articolul Jo Kanamori and Oriza Hirata retell 'La Bayadere' with a dose of political awareness publicat în The Japan Times, secția Cultură sub semnătura Nobuko Tanaka. Aflu de aici că, în noua La Bayadère, acțiunea se mută în Japonia anilor 30' - 40' din secolul trecut și evocă atmosfera de război, cu toate ororile și greșelile ei, pe care - artiștii sunt convinși de asta - poporul nu trebuie să le uite, în pofida trecerii iertătoare a timpului. Oriza Hirata, cel pe care Kamadori l-a rugat să îi scrie libretul pentru un nou balet, este un important intelectual japonez contemporan, dramaturg și regizor, cunoscut și apreciat mai ales pentru ceea ce critica numește "dramă tăcută". Scriitorul abordează marile problemela ale istoriei și ale societății japoneze, pentru a le supune dezbaterii, atât a conaționalilor săi, cât și spectatorilor din înreaga lume. Pentru a atinge scopul propus, piesele sale combină tradiția teatrului japonez cu elemente de cultură ale altor popoare. De exemplu, la un an după dezastrul de la Fokushima (tsunami urmat de un mare cutremur de pământ, 11 martie 2011) ) Hirata scrie o piesă de 10 minute pe care, împreună cu 18 artiști americani și japonezi, o prezintă ca un documentar numit Shinsai: Theaters For Japan, care se joacă la New York în Sala mare de la Cooper Union. Piesa se numește Sayonara II, și spune povestea unui robot stricat pe jumătate care este rugat să citească poezii oamenilor morți după dezastrul nuclear. Aceeași temă - catrastrofa de la Fokushima, dar altfel abordată de Oriza Hirata, îl va inspira pe compozitorul japonez Toshio Hosokawa, care scrie o operă ce este regizată tot de scriitor, Umi, Shizukana Umi ( Marea calmă) și care în 2016, va avea premiera la Opera de stat din Hamburg, sub bagheta dirijorului japonezo-american Kent Nagano. La Bayadère îl va inspira pe Oriza Hirata care va păstra conflictul dar va transforma povestea dându-i puternice conotații politice contemporane: acum, înfruntarea/ confruntarea reflectă rivalitatea și conflictele de interese dintre japonezi, coreeni, chinezi, mongoli și rușii albi în regiunea Asiei de nord-est ocupată de forțele japoneze din 1932 și până în 1945. "În acea perioadă, noi, japonezii ne-am iluzionat singuri încercând să creăm o țară de vis care să adune cinci grupuri etnice distincte, cu valori religioase, cultural și politice diferite, iar la final, totul s-a prăbușit în ruine exact așa cum se prăbușește templul din clasicul balet La Bayadère" mărturisește Hirata. În noul său libret pentru La Bayadère - Țara Iluziilor dramaturgul alătură mișcării, textul vorbit. Într-o manieră foarte originală, coregraful i-a cerut scriitorului să gândească texte vorbite și pentru fiecare dansator, texte pe care însă nu le-a folosit decât ca inspirație și sugestie pentru coregrafia sa. Astfel, dansatorii "vorbesc" și ei prin mișcare, gestul și cuvântul dialoghează expresiv și convingător. "Tăcerea dansatorilor este foarte importantă - spune Kamadori - i-am dorit personaje care, intenționat, nu vorbesc căci doresc să se protejeze pe ei sau să protejeze pozițiile lor sociale sau...pur și simplu pentru că sunt prea slabi să o facă. De aceea, când ei, dansatorii, reacționează la replicile vorbite ale actorilor care, toți trei se află în poziții sociale superioare, mișcarea lor revelează esența oprimării la care au fost supuși."

Noul balet La Bayadère - Țara Iluziilor folosește cam 70% din partitura originală a lui Minkus. Restul a fost comandat compozitorului Yasuhiro Kasamatsu care a japonizat atmosfera folosind sonorități specifice, redate de instrumente asiatice tradiționale. Iar distrugerea templului se transform într-o sugestie/ iluzie, căci povestea este purtată dincolo de concretul dărâmăturilor unei clădiri de cult și dorește să aducă în discuție prăbușirea interioară din sufletul unui popor, colapsul generat de o situație extremă, păstrat peste timp în contextul unui eveniment artistic ce ridică în fața contemporanilor oglinda unui trecut-iluzie, care are încă multe de spus. Și asta, după ce mai mult de 70 de ani au trecut de la terminarea celui de al Doilea război mondial și când cei aflați astăzi la putere par să fi uitat lecția dură a istoriei și se arată pregătiți să facă aceleași greșeli.

Am glosat mult pe marginea implicațiilor teoretice ale spectacolului pe care l-am urmărit. La acest nivel, cuvintele sunt de ajuns, dar ele se dovedesc cu totul neputincioase atunci când le cer să descrie și să explice sonorități și mișcări. Baletul La Bayadère - Țara Iluziilor trebuie văzut și trăit intens, cu bucuria, curiozitatea și surpriza celui care, deși informat, a rămas totuși inocent, căci orice contact cu arta japoneză se petrece sub semnul uimirii, al încântării și al regretului că, oricât de mult ai încerca să te apropii de stampă, cântec, teatru sau poveste, persistă obsedant senzația că nu le poți înțelege, în întregul profund al semnificațiilor lor. Se poate vorbi ușor despre frumusețea, fragilitatea și misterul ce ascund o forță uriașă, dar cuvintele rostite de un european de rând ating întotdeauna doar suprafața capodoperei.


Întâlnirile JTI

30 martie 2017, ora 19.00

Sala Mare a Teatrului Național din București.

Noism

La Bayadère - Țara iluziilor

Regia: Jo Kanamori

Scenariul:Oriza Hirata

Coregrafia: Noism1

Muzica: Ludwig Minkus "La Bayadère", Yasuhiro Kasamatsu

Scenografia: Tsuyoshi Tane (DORELL.GHOTMEH.TANE / ARCHITECTS

Costumele: Yoshiyuki Miyamae (ISSEY MIYAKE)

Decorul: Masaki Kondo

Dansatori: Noism1 & Noism2

Actori: Akihito Okuno, Tsuyoshi Kijima, Miki Takii (SPAC - Shizuoka Performing Arts Center)

Cristina Sârbu