Bartók, Enescu şi Mahler pe acelaşi afiş la Bucureşti - iată o propunere care nu mai miră azi pe nimeni, şi asta graţie nu concertelor din stagiunile curente ci, bineînţeles, consecvenţei cu care, de ediţii bune, Festivalul "Enescu" include clasicii secolului al XX-lea în programele sale. Linia critică dintre consacrare şi experiment a fost împinsă mult către momentul prezent, ceea reprezintă un câştig pentru toată lumea.

După spectacolul de marţi, 15 septembrie, Orchestra Filarmonică din Monte Carlo a revenit pe scena Ateneului ieri, de această dată cu Cristian Mandeal în frunte, unul dintre cei mai respectaţi dirijori români şi o autoritate în privinţa creaţiei enesciene. Prima parte a programului a propus două lucrări vecine stilistic: Schiţele ungare Sz. 97 de Béla Bartók şi Suita a III-a op. 27 în Re major "Săteasca" de George Enescu; realizări tipice pentru ideea de sinteză între local şi universal reuşită de cei doi, fiecare în propria cheie, autorul maghiar - între limbajul transbalcanic tradiţional şi marea moştenire tonală, Enescu - între etosul românesc, cel mai adesea transfigurat, şi aceeaşi tradiţie clasică europeană. Iar ceea ce a putut fi ascultat a stat, ca şi marţi, sub acelaşi semn al echilibrului, siguranţei stilistice şi rafinamentului timbral.

Când se vorbeşte despre orchestrele de top, clasamentele sunt dominate de ansambluri austro-germane sau anglo-saxone şi spre deloc de cele franceze - şi mă întreb de ce. E adevărat, Orchestra Filarmonică din Monte Carlo nu caută acurateţea matematică a compartimentelor Filarmonicii din Viena, dar aduce un altfel de echilibru al sonorităţilor, bogat, multifaţetat, colorat. Ca şi Gianluigi Gelmetti, şi Cristian Mandeal a avut un partener cu personalitate şi care îţi dă încredere, participativ, cu suflători de un rafinament exemplar, care transformă flautul, clarinetul sau oboiul în personaje cu relief şi care se articulează, în acelaşi timp, organic în imaginea de ansamblu - fapt pentru care publicul a şi recompensat cu ovaţii protagoniştii solourilor. Reţin exerciţiul de virtuozitate din muzica lui Bartók, într-o cantilenă acompaniată de instrumentele de coarde, cantilenă în care fiecare sunet revenea unui alt instrument de suflat, într-o preluare dinamică şi de atac impecabilă. Aşa cum cu virtuozitate orchestrală şi simţ plastic a fost redată şi Suita "Săteasca" de acest ansamblu cu merite cum puţine mai au în promovarea internaţională a creaţiei enesciene.

După pauză - un tur de forţă mahlerian în care adaptarea stilistică s-a făcut începând de la nivelul concepţiei sonorităţilor. A fost o interpretare a "Cântecului pământului" pe măsura caracterului său de melanj între lied şi simfonie; de pretext apelând la mijloace sonore masive şi etalate generos temporal pentru a reitera întrebări existenţiale. Un univers în acelaşi timp stratosferic şi angoasant, luxuriant şi închis prin care ghid avizat a fost Cristian Mandeal. Parteneri: tenorul german Vincent Wolfsteiner, o voce care, fără a fi memorabilă, nici nu a deranjat prin neadecvare şi, mai ales, mezzo-soprana Ruxandra Donose, aceeaşi inteligenţă dublată de timbrul inconfundabil, într-o formă vocală fără cusur.