Mi-aş fi dorit să fiu în situaţia de a scrie despre unul dintre cele două concerte ale stagiunii Filarmonicii "George Enescu" în care solist şi dirijor a fost Christian Zacharias. Cum locuri nu mai erau de mult şi cum nu am avut nici măcar siguranţa că voi putea pătrunde în sală m-am bucurat de o şansă rară pentru melomanii noştri: accesul la ultima repetiţie, cea joi dimineaţă, la care s-a permis accesul publicului (situație rară la noi).

Elevi, studenţi, profesori , copii de vârsta claselor primare dar şi portrete cu părul încărunţit de trecerea anilor s-au regăsit în logile şi stalurile Ateneului Român, cu interesul evident de a trăi acest eveniment. O atmosferă destul de apropiată de cea a serilor sub cupola monumentalului edificiu cultural bucureştean: au fost aplauze la sosirea oaspetelui în scenă, după încheierea fiecărei părţi a "Imperialului" beethovenian, la începutul şi finalul pauzei... ca şi cum cei din sală erau martorii unui "produs interpretativ" deja construit, căruia dirijorul-pianist îi şlefuia ultimele detalii. De fapt, "Imperialul" și-a derulat cursiv fiecare parte, revenindu-se apoi la câteva aspecte interesante ale reliefării unor linii, de reformulare a echilibrului între diferite zone le orchestrei... Respectul publicului faţă de cei de pe scenă s-a concentrat în liniştea ascultătorilor iar gestul lui Christian Zacharias de a se adresa publicului cu...scuze: pentru Simfonia de cameră nr.2 de Arnold Schoenberg se va lucra mai mult la detaliu, pe partide instrumentale, pe fragmente mai mici, căci lucrarea era total necunoscută orchestrei iar partitura a ajuns la Bucureşti foarte târziu m-a impresionat prin atitudinea generoasă, prin... felul în care Maestrul a făcut această simbolică "reverenţă" în faţa celor care participau la repetiţie... Noi - cei din sală - eram de fapt instruşii iar artistul de mare prestigiu internaţional ne-a prevenit, cu scuze, cu delicateţe şi cu o remarcabilă probă de stimă la adresa celor aflaţi la Ateneu, că va urma o incursiune în atelierul de lucru al formaţiei, al pregătirii evenimentului din seara respectivă. A fost interesant de urmărit diferenţierea stilistică solicitată de muzicianul invitat pentru fiecare dintre piesele programului, un alt profil al sunetului orchestral, o conturare diferienţiată a frazării, a accentelor expresive specifice în fiecare dintre titlurile incluse pe afiş.

Cu amabilitatea-i caracteristică, Christian Zacharias a acordat la finalul repetiţiei câteva minute unui dialog înregistrat pentru Radio România Muzical:

Ştiti desigur că am venit deseori in cadrul Festivalului Enescu aici dar şi că a existat însă şi o mică pauză: nu mai sunt dirijorul şef al Orchestrei de Cameră din Lausanne, alături de care am concertat aici cu multă bucurie. Până să se concretizeze pentru viitor despre nişte idei mai ample pentru marele dumneavoastră festival a apărut un alt tip de ocazie de a cânta la Bucureşti, în oraşul acesta care îmi este foarte drag; apreciez muzicienii de aici, iar Ateneul este una dintre sălile pe care le iubesc cel mai mult… este ceva cu totul deosebit.

Atunci când s-a stabilit contactul cu Filarmonica m-am bucurat mult să pot veni în desfăşurarea obişnuită a stagiunii: este un loc în care revin cu mare plăcere şi este ceva special să putem lucra în linişte - iar lucrurile merg foarte bine, spre satisfacţia mea; este ceva deosebit să cunosc acest oraş şi în afara atmosferei speciale a Festivalului "Enescu", când totul este schimbat, când este parcă o altă lume. Am acum ocazia să văd cum traiesc oamenii în mod normal zi de zi - dincolo de marele eveniment din toamnă - şi putem lucra aşezat unii cu alţii, bucurându-ne de fiecare moment petrecut împreună.

Aţi venit cu un program mai aparte, cu Schoenberg, Haydn şi - în final - "Imperialul" de Beethoven... In prima parte sunt realmente în prim plan nişte antiteze...

A fost o întâmplare fericită alcătuirea acestui afiş: fostul director artistic al Filarmonicii - cel care s-a stins nu de mult - a ales de pe web-site-ul meu câteva dintre lucrările pe care eu le apreciez foarte mult și ne-am decis asupra acestei Simfonii în Mi bemol major de Haydn care este aproape necunoscută; este însă o lucrare așa de reușită, cu multe subtilități interpretative și momente foarte emoționante, cu scriitura ei fără trompete sau timpani... alături de Simfonia de cameră nr.2 de Schoenberg, față de care lumea nu ar trebui să manifeste nici un fel de... "frică", căci este o lucrare extraordinar de expresivă, cu o evidentă amprentă a Romantismului târziu în epoca modernismului secolului XX - fără dodecafonism, fără spiritul acela nou... A scris această partitură foarte devreme în tinerețe și a revizuit-o și terminat-o mult mai târziu în California, unde a și compus ultima parte; chiar și atunci nu a optat pentru sistemul dodecafonic ...

Ne amintim cu toții de cuvintele lui : se mai poate scrie încă multă muyică bună în Do major !

Exact ! Pe mine mă emoționează mult această lucrare deosebită, pe care o gândesc în mijlocul acestui program care începe cu Haydn și continuă cu Schoenberg, ca o ascensiune, fiind centrul de greutate... are ceva "devastator" în finalul ei - este (până la urmă) o lucrare tragică, pe care o încadrâm între cele două opusuri în Mi bemol major: Simfonia de Haydn și "Imperialul" de Beethoven, cu nota lor pozitivă.

Am remarcat în viziunea dumneavoastră asupra acestui concert de Beethoven o amprentă interpretativă deosebită, foarte maiestuoasă, așezată ca tempo...

Se știe denumirea "Imperial" nu i-a aparținut lui Beethoven; dacă privim textul muzical atunci observăm desigur că orchestra este scrisă foarte "imperial", chiar milităros, într-o manieră ce accentuează nota masivă, militărească pe alocuri, cu acele lovituri de timpani (care amintesc de felul în care se aud timpanii într-o formație de muzică militară) dar în privința pianului este cu totul altceva: prima intrare a pianului - în piano, a doua intrare a solistului - piano, pianissimo ... aproape trei sferturi din partitura pianului - în prima parte - este realizată într-o manieră de mare subtilitate sonoră, într-o minunată scriitură de tip cameral, pe care însă nu o putem cânta mereu așa...

Ca o concluzie a acestei repetiții cu public UNICAT: au fost ceasuri ale unei lecții de interpretare muzicală dar și de atitudine atentă la detaliu, elevată în concepție, dar simplă, clară ca expresie sonoră, generoasă și foarte interesantă în formularea ei pe scenă...