Remus Azoiței, violonist și profesor la Academia Regală de Muzică din Londra. Să spunem ascultătorilor noștri că din 2001 ești acolo profesor și la momentul acela erai cel mai tânăr profesor de vioară din istoria acestei instituții.

Într-adevăr, o mare onoare.

Practic, formarea ta a început în România, între timp ai mai trecut și pe Juillard School. Ai studiat și cu Itzhak Perlman, nu?

În treacăt, cum s-ar zice.

Ai ajuns la Academia Regală din Londra, unde și acolo ai fost student, iar acum ești profesor. Ai putea să ne spui care ar fi minusurile și plusurile învățământului românesc față de ce-ai întâlnit în lume?

Există o diferență, fără discuție. Românii stau foarte bine la un capitol la care străinii nu vor sta niciodată și anume, talent. Este un izvor perpetuu și talentul trece prin venele noastre în mod natural, este în noi și suntem minunați. Educația și procesul de școlarizare în muzica clasică este un fenomen foarte complex, în care, un anumit individ, în afară, să mânuiască un instrument la perfecție, din punct de vedere tehnic și artistic trebuie să își dezvolte mintea și să înțeleagă muzica pe care o cântă. Poate sună puțin pueril ceea ce spun, dar este absolut esențial, pentru că în România și mai ales, prin tradiția noastră, puțin cu influență sovietică, venind din anii '60-'70 se mergea foarte mult pe studii individuale la instrument, se cânta foarte bine, dar nu neapărat extrem de muzical, pentru că nu se pune așa de mare accent pe latura anexă a acestui fenomen interpretativ, practic. Când am plecat la Juillard, cea mai renumită școală din lume, practic, de la New York, acolo am fost bombardat efectiv de toate celelalte subiecte și la început nu am înțeles de ce sunt pus sub asemenea presiune, dar când am terminat școala, am înțeles și fără aceasta nu se poate. Acum sunt un artist mult mai bun, mult mai matur și înțeleg ce se întâmplă în jurul meu și apreciez muzica mult mai bine.

Se compară satisfacția de pe scenă cu cea de profesor?

Sunt două lucruri diferite. Dacă vă întreb pe care copil de-al dumneavoastră îl iubiți mai mult, n-o să știți să-mi răspundeți. Pe scenă este un fel de autostradă într-un singur sens. Tu propagi efluvii artistice și emoționale cât mai puternice, ca să ajungă și să umpe sala. În procesul de învățământ, deci de predare a măiestriei viorii, întotdeauna te raportezi la invididul căruia îi arăți această artă și încerci să scoți ce e mai bun din el. Totul este despre el și nu despre mine aici, deci, configurația se schimbă foarte mult. Trebuie să fii om în primul rând și apoi profesor, pentru că, atunci când discuți de emoții și valori umane, frază sau ce a simțit acel compozitor sau ce culoare să facem aici, ne deschidem sufletele, practic și atunci nu ai cum să nu te raportezi la persoana căreia îi predai. Este un alt fel de a face artă.

Spuneai undeva că la clasa ta toți studenții trebuie să învețe măcar o partitură de Enescu. E adevărat?

Acest trebuie sună puțin milităros, să spun așa.

N-am spus că-i obligi.

Hai să spun că-i oblig în ghilimele și atunci este puțin mai soft. Eu sunt un produs bicultural. Am o inimă românească și am fost instruit în Vest și sunt și cetățean englez și cetățean român și desigur, marele meu aport în Vest și în țara unde locuiesc acum, în Anglia, la Londra este să dau ce avem noi mai bun și să arătăm ce avem noi mai bun și nu numai că o fac din patriotism, pentru că nu cred în acest cuvânt, în primul rând, cât din dorința arzătoare de a-l prezenta pe Enescu, pentru că este o mare, mare valoare. Este unul dintre marele genii ale secolului XX și ale tuturor timpurilor și atunci cred în acest produs. Dacă era alt compozitor îl promovam pe acela, dar efectiv cred în acest compozitor și așa, în ghilimele vorbind, eu m-am căsătorit cu Enescu, într-un fel, pentru că de la vârsta de 18 ani, de când am luat primul contact cu sonatele de vioară ale lui și m-am lovit de un zid, pentru că eram prea copil ca să înțeleg ce se întâmplă acolo, de-atunci m-am adâncit în creația lui și am produs prima integrală în plan mondial a tuturor lucrărilor de Enescu, pentru vioară și pian împreună cu pianistul Eduard Stan, pe CD-uri și recenziile pe plan mondial au fost incredibile și un doctorat în aceste lucrări și toate acestea. Atunci este normal să ofer aceste minunății studenților mei.

Cum primesc ei?

La început sunt speriați. Enescu, e greu. Da, e foarte greu, dar stai puțin, și nu numai asta. După cum știm, Enescu este un compozitor foarte colorat, în sensul că el a trecut prin câteva etape de compoziții, foarte radical schimbate de la una la alta, de la tânărul Enescu, care era puternic influențat de Faure și de școala franceză și de cea germană și desigur, către Enescu Oedip, deci aceasta zonă a timpului în care el s-a maturizat enorm și apoi, cel târziu, care este practic un alt compozitor, cu trăsături care sunt permeabile, între toate etapele, dar este marele Enescu la sfârșit. Și atunci, în funcție de studentul pe care îl am, de capacitatea lui mentală, intelectuală, artistică și de mânuire a instrumentului ofer sonata care i se potrivește cel mai bine. Și atunci le-o pun în față și cumva îi împing către acest proces. Ei învață și vă spun că nu se mai dezlipesc de el și spre marea mea mulțumire, mai ales la recitalurile de absolvență de la Academie, care sunt publice și se transmit live. Este un mare eveniment pentru orice student de master sau de doctorat, în care ei au de prezentat un program de 50 de minute de compozitori diferiți, Sonata a III-a de Enescu, în caracter pur românesc e introdusă și ridică publicul în picioare și obțin niște note fantastice la aceste recitualuri, mai ales că cei din juriu care le dau note știu cine e profesorul lor și anume, cineva care se pricepe puțin la Enescu și dintr-o e așa un gir, dar copiii chiar cântă minunat. Sunt câteva concerte care efectiv, ridică sala în picioare și mă fac să mă simt foarte, foarte mândru. Eu nu am trăit degeaba. Asta simt în acel moment. Lăsăm Londra la o parte, lăsă, Royal Academy of Music, lăsăm orice. Faptul că eu am oferit unei alte persoane un astfel de lingou de aur muzical, să spun așa și acea persoană a ingerat-o în propriul sistem, mă face să mă simt că n-am trăit degeaba.

Ne spune Remus Azoiței o poveste despre această Arie a lui Enescu și scherzino, de fapt este extras din Arie și scherzino.

Practic a fost o lucrare de dimensiuni mici, scrisă pentru un concurs de încercat viori, de lutieri la Paris, în care, 40-50 de viori se prezentau în juriu și trebuia cântată aceeași lucrare pe fiecare vioară ca să poți decide care este cel mai bun și desigur aveau nevoie de ceva extrem de melodios, ca să nu intre juriul în spital, după 50 de ascultări ale aceleiași piese și desigur, Enescu a scris o capodoperă, pentru că nu se poate altfel.

Și sună extraordinar. Ați înregistrat în premieră, cum spuneați ceva mai devreme, lucrările pentru vioară și pian cu Eduard Stan. Colaborați frecvent cu pianistul Eduard Stan.

Tot timpul, da.

Rămânem în zona de muzică de cameră, pentru că aș vrea să ne vorbiți despre colaborarea cu Cvartetul Ad Libitum, al cărui membru sunteți nu demult timp.

De aproape doi ani. Este ceva cu totul nou pentru mine. Eu am venit pe o cale solistică și cameral, în sensul că am mii de concerte în formula de vioară și pian cu Eduard Stan, dar în toți anii mei de solistică, am avut o mare gelozie pentru artiștii care cântă în cvartet. Mare de tot. Iubesc acest repertoriu, care este senzațional și un alt univers. Am avut un mare respect pentru oricine a cântat cvartet de coarde, pentru că știu ce înseamnă un cvartet de elită. Trebuie să ai un anumit fel de cântat, extrem de precis și de colorat. La un moment dat am simți că îmi trebuie o altă dimensiune, pentru că, tot rotind repertoriul de vioară, pe care îl și cânt, îl și predau, cumva, îmi trebuia ceva nou, îmi trebuia o altă provocare și, mă rog, s-au aliniat planetele într-un anumit fel și s-a creat această poziție de lider de vioara întâi în Cvartetul Ad Libitum de la Iași, eu locuind la Londra. Ne-am apropiat, am cântat niște concerte și mi-am dat seama că ar fi absolut minunat dacă m-aș scufunda în acest univers și de-atunci a început o mică panică pentru mine, în sensul că, a trebuit să învăț foarte multe cvartete. Sunt foarte grele. Și toate într-un timp scurt, pentru că eu sunt nou în acest domeniu, într-un fel și studiez și învăț cvartete, de n-am mai studiat așa, de când eram student la Conservator. Asta pe lângă cariera mea de solist și recitaluri și toate celelalte. Acum mă duc foarte des la Iași să repet cu băieții aceștia. Este ceva foarte frumos. Mâine avem primul nostru concert la Sala Radio, în formula în care eu apar și fac ceva frumos, deosebit.

Mâine la ora 19.00, Cvartetul Ad Libitum pe scena Sălii Radio, în formula, să-i amintim și pe ceilalți colegi ai lui Remus Azoiței, Șerban Mereuță, Bogdan Bișoc și Filip Papa. De altfel, Filip Papa, în această seară este pe scena Sălii Radio, dar ca solist al Orchestrei de Cameră.

Exact. Și eu vineri, a doua zi după cvartet, voi interpreta concertul de Beethoven de vioară, cu Orchestra Națională, deci cumva, grupul Ad Libitum a cotropit Bucureștiul.

Și scena Sălii Radio, dacă luăm în considerare faptul că Șerban Mereuță a fost miercurea trecută solist al Orchestrei de Cameră Radio. Vorbim de concertul de Beethoven. Eu am citit în revista Grammophone un clasament pe care l-au updatat ei la începutul acestui an, în care, concertul de Beethoven s-ar afla pe locul al doilea în clasamentul celor mai iubite, cântate concerte pentru vioară. Pe primul loc, Mozart 3. Iar pe locurile următoare ar fi Brahms și Ceaikovski. În clasamentul personal al lui Remus Azoiței, unde se află Beethoven?

Mi-a fost frică că o să mă întrebați asta. Nu pot să dau un clasament. Este imposibil. Pentru mine, cel mai grandios concert de vioară este cel de Ceaikovski.

Este mai apropiat de sufletul tău.

Nu numai, dar știți, în sală, întotdeauna, înainte să intri tu pe scenă, e așa, un fel de electricitate, e un fel de energie de așteptare incredibilă, de când vine concertul de Ceaikovski de vioară. Inegalabil. Pe de altă parte, cel de Beethoven este un masterpiece și se află la același nivel în mintea mea precum Ceaikovski, doar că, cu totul altfel. Este altceva. Nu se poate compara cu nimic. La fel cel de Brahms, la fel Mozart 3. Îmi este imposibil să spun că merele îmi plac mai mult decât perele. Este o chestie diferită.

Cu Orchestra Națională Radio, v-ați întâlnit? Cu Peter Feranec, cum decurg repetițiile?

Încă nu am intrat în repetiții. Mâine începem și sunt sigur că va merge strună tot.

După 5 aprilie, ce urmează pentru Remus Azoiței?

În primul rând, mă duc și eu la Londra, în sfârșit. Am fost plecat, am avut atâtea concerte și mă duc să-mi văd și eu copilașii. Dar după aceea, iarăși încep. În primul rând, Bruxelles 7-8 mai, apoi Stockholm, am recital cu Eduard Stan, la Grunewald Hall, o sală minunată de recitaluri și abia așteptăm, apoi Varșovia, cântăm pe 12 iunie, la Palatul Regal, un recital. După care vine Franța Avem un turneu de concerte eu cu Eduard. Și în planurile mari, avem un turneu în Japonia, în noiembrie și de-acolo plecăm la New York. Pe 2 decembrie avem la Carnegie Hall recital și de-acolo plecăm în Mexic.

Veți fi și în juriul concursului George Enescu, nu-i așa?

Așa este. La anul, da. Am fost și anul trecut.

Remus Azoiței, îți mulțumesc mult de tot pentru prezență. Mult succes mâine seară și poimâine seară. Te ascultăm cu drag. Încă un succes pentru tine sper să fie.

Vă mulțumesc.