Pianista Raluca Știrbăț și violoncelistul austriac Rudolf Leopold vor interpreta la București, în premieră, o sonată de Constantin Silvestri a cărei partitură a fost considerată dispărută: Sonata op. 22 nr. 1 pentru violoncel (fagot) și pian, interpretată o singură dată, la prima audiție din anul 1941, partitura pierzându-se până în 2017, când a fost regăsită de Raluca Știrbăț la Viena, în urma unei minuțioase munci de cercetare.

Despre programul complet al serii de 17 ianuarie 2018 ne-a oferit mai multe informaţii pianista Raluca Știrbăț, invitata săptămânii la emisiunea Perpetuum Mobile.

Cum ați descoperit această sonată de Silvestri, prezentată în premieră la București și ce caracteristici are ea din punct de vedere muzical?

Sonata este una foarte interesantă, compusă în anul 1941, deci nu mai vorbim de o piesă de tinerețe a lui Silvestri. Știm că el și-a distrus prima sonată pentru violoncel, chiar dacă aceasta obținuse premiul Enescu pentru compoziție. Este un limbaj extrem de modern, aș spune, pe alocuri chiar atonală, chiar în multe locuri destul de atonală. Ea durează undeva la 12 de minute; așa cum ne scrie cu minuțiozitate chiar compozitorul în partitură, lucru pe care Silvestri îl făcea cu toate manuscrisele sale. Avea obiceiul să scrie duratele pe care el le recomanda la finalul piesei. Are două părți mari; începe cu un solo de violoncel, după care urmează o parte lentă, iar partea a doua este una extrem, extrem de rapidă, cu doimea a la breve la 160, deci aproape presto. O piesă extrem de interesantă, de virtuoză, atât pentru violoncel sau fagot, cât și pentru pian. Pianistul nu are nici pe departe rolul unui acompaniator, ci este parte din tot ce se întâmplă acolo. Știm foarte bine că Silvestri era un strălucit virtuoz al pianului. Există și după părerea mea ceva citate sau omagii, nu doar către dedicatarul piesei, Mihail Jora, care era maestrul de compoziție a lui Silvestri, ci și pentru George Enescu, pentru că celebra celulă X formată dintr-un semiton și secundă mărită apare, cu obstinație, aș putea să spun. Cât despre descoperire, ca întotdeauna a fost o combinație între muncă de cercetare și ceva noroc care ne însoțește în drumul nostru de cercetători-căutători. Ea a fost descoperită într-o colecție privată a consulului onorific în Austria - Gerhard Egermann. Originea e cumva destul de misterioasă, pentru că partitura, foile propriu zise ale sonatei, se aflau între ziare din anii '40. Putem să presupunem că ea a ajuns la Viena odată cu Silvestri, pentru că știm că Silvestri a colaborat în numeroase rânduri cu filarmonica vieneză sau la fel de bine ea ar putea avea o origine incertă, un parcurs incert via București. Asta probabil că nu vom mai afla niciodată. Important faptul e că ea a fost regăsită și că atât violonceliștii, cât și fagotiștii au o lucrare în plus în repertoriu lor, o lucrare valoroasă românească.

Ce aș mai dori să adaug vizavi de sonata op. 22 nr. 1 pentru violoncel sau fagot și pian... ea a fost scrisă în vara lui 1941, la Predeal, scrie Silvestri în manuscris, Vila Kremer. A fost scrisă pentru un concert-surpriză, un concert aniversar. A fost ideea lui Silvestri - un concert dedicat lui Mihail Jora, care împlinea 50 de ani. Pentru acest concert, mai mulți elevi sau foști elevi ai lui Jora au scris niște piese, printre care și Sonatina pentru mâna stângă, op. 10 de Dinu Lipatti bunăoară, care a fost și ea cântată în primă audiție de Lipatti, evident în seara de 8 noiembrie 1941, în sala Orfeu, fostă Jean Feder - era celebrul magazin de muzică de pe Calea Victoriei nr. 44. În acea seară, în 8 noiembrie, sonata a fost cântată în varianta pentru fagot și pian, cu fagotistul Dumitru Alexandrescu, după care la sfârșit de februarie 1942, sonata a fost cântată în varianta pentru violoncel și pian, cu Silvestri la pian și binecunoscutul violoncelist Ion Fotino.

Alte lucrări de pian solo de Constantin Silvestri, dar și partituri de Berg, Brahms, Enescu și Bartok vor completa programul recitalului din 17 ianuarie. Bineînțeles, evenimentul este aflat sub semnul centenarului României și al Zilei Culturii Naționale, dar de ce aceste alegeri?

Cred că sunt niște alegeri foarte logice sau să spunem așa, e un program foarte rotund, foarte frumos, zic eu. Vom începe programul cu acea Nocturnă și Saltarello de George Enescu, compusă de el la 16 ani, la Paris. O fericită coincidență: și manuscrisul acestei lucrări a fost redescoperit în America foarte târziu, în 1994, dacă nu mă înșel. Iată că întotdeauna cercetarea ne mai poate rezerva surprize. Și în această fermecătoare piesă enesciană îl redescoperim pe Enescu abia ieșit din adolescență, încă nostalgic după Viena și după clasicismul vienez. Există acolo mult Schubert, mult Beethoven, mult Brahms, deși cu o amprentă foarte puternică a tânărului Enescu și în felul acesta am făcut legătura mai departe, urmând firul roșu, cu Sonata în mi minor pentru violoncel și pian de Johannes Brahms. Știm foarte bine, Brahms era unul dintre idolii lui George Enescu. L-a și cunoscut, a fost inspirat de el o viață întreagă. După care rămânem în Viena, dar trecem în secolul XX - celebra Sonată pentru pian op. 1 care este o lucrare de referință a noii școli vieneze, dar ea poate fi încă încadrată în tonalitatea si minor, pentru că încearcă să spargă barierele sau să forțeze limitele tonalității, rămânând însă într-un cadru tonal, chiar dacă foarte complex și rafinat. Eu voi mai prezenta și două lucrări de Silvestri, piesa de concert op. 25 nr. 3 și Bacchanale, pentru că sunt întotdeauna extrem de bine primite de public, iar piesa de concert am introdus-o pentru că există niște paralele foarte interesante cu Sonata de violoncel redescoperită, pe care cei prezenți vor putea s-o asculte în premieră și încheiem cu dansurile românești de Bela Bartok într-o variantă pentru violoncel și pian, cu amprentă personală a lui Rudolf Leopold, care este și un compozitor și aranjor. Este un muzician extrem de complex și ar trebui să spun că el și-a început cariera muzicală în copilărie cu instrumentul pian, lucru mai rar în ziua de astăzi. Este un virtuoz al pianului. Se așează la pian și își acompaniază întotdeauna elevii... puțin ne duce asta cu gândul la George Enescu și la o generație de muzicieni care vedeau muzica de cameră nu ca pe o Cenușăreasă, ci ca pe un mod de a se desăvârși muzical.

Cred că e un program frumos, un program divers, un program unde publicul poate asculta/reasculta atât capodopere ale clasicismului vienez, cât și o muzică românească și o muzică extrem de interesantă a secolului XX. Aș dori în acest punct să mulțumesc gazdelor de la Muzeul Cotroceni și mai ales Radio România Muzical și doamnei Cristina Comandașu, care, cu mult entuziasm și multă grijă, s-a ocupat de organizarea acestui concert, precum și Forumului Cultural Austriac, care, într-un timp extrem de scurt, a înțeles importanța evenimentului și ne susține într-un mod admirabil.

O să vă rog să ne vorbiți despre colaborarea cu violoncelistul Rudolf Leopold din punctul dumneavoastră de vedere.

Am bucuria și onoarea să-l cunosc pe Rudolf Leopold de mulți ani, de aproape 2 decenii. Cred, la scurt timp la venirea mea la Viena, am avut ocazia să cântăm deja împreună. Am și înregistrat împreună, printre altele, un disc foate interesant realizat la Hungaroton, la Budapesta, Trio-ul pentru vioară, violoncel și pian de Pancho Vladigerov alături de violonista Édua Zádory. Și, după aceea, concertele noastre s-au înmulțit. Avem deja la activ, ca să spun așa, Integrala pentru violoncel și pian de George Enescu pe care am realizat-o în concert și pe care încercăm s-o înregistrăm cât de repede pe disc în funcție de cât ne va permite programul și agenda fiecăruia, pentru că nu-i un lucru simplu să coordonez toate aceste lucruri. În rest am cântat foarte multă muzică de cameră, atât repertoriul clasic - romantic, cât și muzica secolului XX și muzică românească. El este un împătimit al lui George Enescu, lucru care mă bucură foarte mult și am primit cu multă, multă bucurie această invitație de a cânta sonata și acest program și la București. Noi deja am interpretat-o deja în primă audiție mondială, după redescoperirea lucrării, în noiembrie, la celebra Konzerthaus din Viena.

Ce urmează pentru dumneavoastră după recitalul din 17 ianuarie de la Muzeul Național Cotroceni?

Am mai multe proiecte în lucru, atât din punct de vedere strict pianistic, cât și editorial sau de îngrijire de partituri. Lucrăm acum împreună cu editura Grafoart și la o a doua ediție revizuită a partiturilor enesciene pentru pian solo și mai sunt și alte surprize, dar vă rog să-mi dați voie să vă vorbesc despre ele atunci când aceste lucruri se vor concretiza.