Celebrul pianist Dan Grigore, artistul român care a concertat pe toate meridianele lumii, va cânta vineri, 22 aprilie 2016, alături de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului rus Misha Katz. Concertul nr.2 pentru pian şi orchestră de Serghei Rahmaninov este opusul ales de interpret pentru această întâlnire cu publicul de la Sala Radio. Pianistul Dan Grigore a vorbit despre alegerea repertorială.

Maestre Dan Grigore, de ce are nevoie obligatoriu un pianist ca să cânte Rahmaninov 2?

Pe vremuri spunea Cortot, când era întrebat ce-i trebuie unui pianist concertist ca să poată să reziste în turnee… şi el a avut următorul răspuns: Are nevoie doar de două lucruri: un somn bun şi un stomac sănătos. Ca să cânţi Rahmaninov cred că-ţi trebuie mai multe lucruri decât un stomac bun şi un somn sănătos; cred că-ţi trebuie şi un auz cu totul special, un auz armonic, îţi trebuie o senzualitate sonoră pe care el a avut-o cu asupră de măsură - a fost de o bogăţie în relaţiile astea armonice… Este un mare pianist american şi compozitor Earl Wild, care a fost şi interpret de muzică clasică, şi a cântat toate concertele de Rahmaninov, între altele, şi a şi compus anumite aranjamente după melodii de Rahmaninov, de Gershwin - chiar am de gând să dau la concert un bis, dacă publicul vrea, un studiu al lui Earl Wild pe o melodie de Gershwin pe care o cânta Ella Fitzgerald şi care se cheamă "Embraceable you". Domnul acesta, Earl Wild, cântă foarte bine Rahmaninov şi pentru că este un foarte bun pianist de jazz. Mi-aş fi închipuit că, spre exemplu, Friedrich Gulda ar fi putut să cânte bine Rahmaninov… nu l-a atras Rahmaninov, deşi avea un auz armonic minunat a fost mai rece faţă de Rahmaninov; în general a fost o personalitate foarte ciudată. Dar, pe mine, ce m-a atras foarte mult la Rahmaninov este o asemănare cu Lipatti nu numai ca pianist, ci şi ca compozitor. Adică el, ca şi compozitor, face trecerile între părţile concertelor sau sonatelor lui, pieselor de formă mare, le face treptat din punct de vedere tonal aşa cum făcea Lipatti trecerile de la o piesă la alta în timpul concertului; el făcea o mică improvizaţie cadenţială, care lega tonalitatea piesei precedente de tonalitatea piesei următoare printr-o modulaţie pe care el improviza în concert. Şi acest stil al lui Lipatti l-am găsit la concertele de Rahmaninov, la sonatele lui, la anumite piese. Asta este o caracteristică ce leagă peste timp, peste geografii, peste vremuri doi mari muzicieni. Şi pe mine m-a pasionat lucrul acesta, felul acesta în care Rahmaninov auzea discursul tonal şi călătoria tonalităţii.

Toată această înlănţuire pe care dumneavoastră o povestiţi este, într-adevăr, o călătorie prin tonalităţi, prin stări, prin armonii, prin ipostaze în cele din urmă.

Este ca un fel de erou al unui roman picaresc. Ce i se întâmplă unui picaro, unui pribeag. Rahmaninov îşi scrie aceste concerte ca şi cum ar fi vorba de jurnalul lui de călătorie. Şi eu am avut revelaţia, la 12 ani, ascultând al treilea concert de Rahmaninov, cu Gilels la Radio şi pe urmă concertul al doilea cu Ciccolini şi Silvestri, cu Orchestra Conservatorului din Paris, am avut această revelaţie - el compune jurnalul unei epopei de fiecare dată, o epopee în care el este Odiseu, Ulise; el este plecat în căutarea acelui elixir, acelui ceva… o ţintă misterioasă a fiecărui destin uman.

Este foarte interesantă această ipostază pe care dumneavoastră o propuneţi aici, pentru că el este eroul, dar el şi construieşte eroul. Această multifaţetare, în cele din urmă…

El şi povesteşte avatarul acestei călătorii, pe care el sigur că, spre sfârşitul fiecărui concert, o binecuvântează, pentru că orice compozitor în felul lui e un demiurg… o binecuvântează, o mântuie cu un final optimist. Până şi în Concertul nr.4, care este un concert eminamente pesimist, finalul este de-un optimism tragic, aproape forţat…

Discordant…

…ca un fel de confesiune de credinţă pe eşafod, ca un fel de apostolat, pentru că ştim că era foarte religios Rahmaninov. A fost interzisă multă vreme muzica lui religioasă în Uniunea Sovietică, dar el a scris acele liturghii, acele vecernii, unele pentru cor, altele pentru orchestră… De multe ori şi-n muzica lui pentru pian există acest filon, nu neapărat mistic, deşi eu nu mă tem de filonul acesta mistic. Există o mistică a lucrurilor, există o…

Filonul spiritual, mai degrabă, al credinţei…

… să zicem filonul spiritual, deşi nu e numai filonul spiritual, este o spiritualitate cu ţintă, o antenă bine orientată către o instanţă pe care Rahmaninov o vede şi care-l vede pe Rahmaninov, care-l vizitează pe Rahmaninov.