Cristian Măcelaru susține primul său concert în calitate de director muzical al Orchestrei Naționale a Franței pe 24 septembrie, ora 20.00 a României, concert transmis în direct de Radio România Muzical. Anca Andriescu a stat de vorbă cu dirijorul român pe 23 septembrie, imediat după prezența lui în matinalul France Musique.

Înțeleg că ați avut o dimineață aglomerată deja la Radio France?!

Da, a fost...

... cu interviuri, dincolo de repetiția care urmează. Dar nu este o noutate pentru dumneavoastră, aveți într-adevăr un program foarte încărcat. Cum vă descurcați cu această navetă pe care o începeți, iată, mai devreme decât era preconizată?

Știți cum e... și o călătorie de mulți kilometri începe cu un singur pas, așa se spune. La fel și eu, fiecare zi mi-o încep cu prima repetiție sau cu prima întâlnire pe care o am și încerc să mă uit mai puțin la impactul pe restul anului sau a doi ani, mă uit atent la fiecare zi. Iar muzica pe care o fac este atât de frumoasă și îmi aduce atât de multă bucurie - colaborările pe care le am cu orchestrele pe care le dirijez - încât mă ajută și îmi dă energie și putere să fac acest lucru în fiecare zi.

Nu sunteți la primul contact cu Orchestra Națională a Franței, dar, de această dată, veniți cumva pe teritoriul repertoriului atât de familiar lor. A fost ideea dumneavoastră de a cânta muzică franceză în acest prim concert sub conducerea, sub eticheta dumneavoastră ca director muzical?

E adevărat, e muzică franceză, dar e normal. Debussy e o piesă care e cunoscută peste tot în lume, interpretată foarte, foarte des, e o piesă superbă. Dar, în același timp, am vrut să aduc și o simfonie de Saint Saens, Simfonia a II-a, care e o simfonie care nu se cântă aproape deloc. În muzica lui Saint Saens, de obicei, auzim Simfonia a III-a sau alte lucrări scrise de el, dar nu neapărat această simfonie și e o simfonie de care eu m-am îndrăgostit acum câțiva ani, când mi-am propus să ascult toate lucrările pe care le-a scris Saint Saens. Și am propus această piesă, care este de fapt nouă pentru orchestră, o piesă care nu a mai fost cântată de orchestră din anii '60, când a fost înregistrată de Jean Martineau, și e o simfonie chiar superbă, e o simfonie care ni-l arată pe un Saint Saens tânăr. E o simfonie foarte influențată de muzica lui Beethoven, care sigur fusese foarte important în viața lui Saint Saens, mai ales la început, prin anii 1850... cred că în 1858 e scrisă piesa. Și mi-am dorit tare mult să aduc nu numai muzica franceză pe care o cunoaștem, ci am vrut să aducem și muzică ce se interpretează mai rar, ca să putem să descoperim împreună cu orchestra, cu publicul francez, să putem să descoperim de unde se trage această identitate a muzicii franceze din secolul XX, pe care o cunoaștem cu toții atât de bine. Dar e foarte multă muzică valoroasă din secolul XIX, muzică simfonică pe care vreau să o descoperim împreună și să o găsim, iar acest concert reprezintă exact această balanță, dintre un Debussy care e foarte cunoscut și un Saint Saens care nu se aude foarte des.

Preludiul la după-amiaza unui faun constituie un fel de examen pentru orice colectiv; nu știu cât de mult pentru orice dirijor, dar în orice caz pentru orice orchestră... cu toate acele inflexiuni, cu toate acele intervenții solistice. Presupun că este și un mod de a oferi o șansă de comunicare directă între dumneavoastră, de pe podium și muzicienii de pe scenă.

Lucrul dificil la această piesă superbă pentru un dirijor e faptul că e plină de tradiții. Fiecare notă are o tradiție separată, începută de un dirijor sau altul. E și caracterul muzicii, care invită o continuă descoperire a posibilităților interpretative pe care o orchestră sau un dirijor le poate aduce acestei piese. Și e, într-un fel, o oportunitate nu numai pentru orchestră, dar și pentru dirijor să arate înțelegerea structurii piesei, înțelegerea formei muzicale pe care Debussy o creează, care e unicat în istoria muzicii. Și, exact cum ați spus, pentru orchestră e și oportunitatea de a pune în evidență anumite solo-uri, anumite părți din piesă care arată flexibilitatea și virtuozitatea unor instrumente de pe scenă. De aceea e o piesă care e în egală măsură dificilă și pentru orchestră și pentru dirijor, dar în momentul în care aceste lucruri se rezolvă în repetiție, se descoperă împreună. E, de fapt, una dintre piesele deosebite pentru mine: de fiecare dată, la sfârșitul acestei piese - când o ascult sau când o ascultam ca și copil - chiar dacă ține în jur de 10 minute, mi se părea că se termină exact într-o secundă. Timpul nu există în această piesă! Pentru că este atât de magică, prin culorile care se creează, ritmul care se creează, care devine atât de senzual și atât de acaparant încât nu te poți gândi la un timp, nu mai percepi timpul sau spațiul în care ești, ci ești transformat pur și simplu în aceste 10 minute. Iar apoi, la sfârșit, e de fapt un singur gând, exact ca și cum ne-am trezit dintr-un vis foarte lung, dar care în realitate de fapt a fost foarte scurt.

Este o lume întreagă acest Preludiul la după-amiaza unui faun de Claude Debussy... Deci dumneavoastră îl vedeți pe Saint Saens în această simfonie mai apropiat de Beethoven? Noi ne învățasem poate să-l considerăm mai degrabă mai romantic, înspre o zonă a moștenirii germane, în sensul construcției orchestrale, al formei clare și, pe de altă parte, al unui tip de cursivitate, preluând parcă o sugestie de la Schumann, cumva...

Da, e foarte adevărat. Și acest lucru se găsește în lucrările mai de maturitate ale lui Saint Saens, mai către bătrânețe. Dar în această simfonie, el de fapt, pentru cei care vor asculta concertul sau care aud simfonia pentru prima dată, vor descoperi că sunt anumite elemente în care el citează direct simfoniile lui Beethoven, citează direct Simfonia a IX-a, are un scherzo care este la fel ca și oricare dintre scherzo-urile din simfoniile a III-a sau a VII-a de Beethoven. Și pentru mine și faptul că orchestra e compusă din acești doi trompeți, doi corni, iar suflătorii de lemne sunt în aceeași măsură ca și într-o simfonie de Beethoven, se apropie, e un punct de tranziție în crearea lui, a lui Saint Saens - între influența pe care a avut-o Beethoven asupra lui... eu m-am dus mai departe puțin cu muzica lui Saint Saens și am analizat toate simfoniile pe care el le-a scris. Ca să le luăm așa, rând pe rând, această simfonie a II-a este de fapt a patra simfonie pe care Saint Saens a scris-o și e ultima simfonie pe care el a scris-o în perioada aceasta a vieții, după care a luat o pauză destul de îndelungată, iar când s-a reîntors a scris celebra simfonie a III-a, Simfonia cu orgă, pe care cu toții o știm. Deci e, într-un fel, o închidere a unui capitol în dezvoltarea lui ca și compozitor și acest capitol se referă direct la această influență germanică, care eu cred că vine din muzica lui Beethoven. Sigur, putem să recunoaștem deja anumite elemente din muzica lui Mendelssohn, din muzica lui Schumann, dar nu sunt încă dezvoltate la fel cum le cunoaștem în lucrările care urmează după această perioadă.

În orchestră știu că întâlniți și câțiva muzicieni porniți tot de pe meleagurile românești, ca și dumneavoastră. Este o conexiune în plus cu acest colectiv?

Întotdeauna m-am simțit foarte mândru să pot să fiu în fața unei orchestre în care sunt alți români și acest lucru se întâmplă foarte des pentru că noi, ca români, avem o reputație foarte bună de muzicieni, de artiști formați în România și care sunt respectați în toate orchestrele lumii. Nu cred că există orchestă pe care să o fi dirijat în care să nu găsesc membri ai orchestrei care să nu fi venit din România; inclusiv, țin minte, în Sao Paolo când am fost, m-am și mirat cât de mulți români erau în orchestră. Dar aici în Franța, la Paris... sigur, întotdeauna Franța și România au avut un schimb cultural foarte puternic care se duce înapoi mulți ani și nu mă miră faptul că sunt mulți români în ochestrele franceze. Iar pentru mine, cum am spus, întotdeauna mă simt foarte mândru să pot să mă aflu în fața unei orchestre în care muzicienii români nu sunt numai muzicieni români, dar sunt muzicieni care sunt respectați și sunt apreciați pentru munca pe care o depun.

Aveți deja o experiență a întâlnirii cu solistul acestui concert sau sunteți la o primă întâlnire cu el?

E o primă întâlnire. Nu am mai colaborat cu Benjamin, dar știu de mult timp despre el, l-am ascultat, am auzit cum cântă. E un pianist superb și de-abia aștept să facem concertul împreună! E prima întâlnire a noastră.

Dar presupun că nu e prima cu cel de-al doilea concert de Rahmaninov!

Nu. Concertul de Rahmaninov l-am făcut de foarte, foarte multe ori. Poate cel mai important în memorie îmi rămâne un concert pe care l-am făcut cu un tânăr pianist care a venit și mi-a mărturisit - eram cu Orchestra din Philadelphia - înainte de a intra pe scenă la prima repetiție mi-a spus: "Maestre, e prima dată când cânt concertul acesta de Rahmaninov! Dacă fac vreo greșeală vă rog să mă iertați." Zic eu, "nu-i nici o problemă!" Și am urcat pe scenă și de la primele două note pe care le-a cântat, dintr-odată orchestra s-a ridicat din scaun și s-a uitat pentru că a fost un sunet extraordinar și o interpretare pe care n-am mai auzit-o. Și vorbesc de Daniil Trifonov. Asta a fost acum câțiva ani. dar, sigur, am interpretat concertul de foarte, foarte multe ori!